Să-i sărbătorim azi pe cei care-au râs. Să-i sărbătorim pe cei care n-au schimbat nimic în jur, n-au pus mâna pe arme şi n-au dărâmat instituţii, dar au râs de ele toate, de moarte, sisteme şi lozinci, şi-au răsturnat mese în calea absurdului, şi l-au băut pân’ la fund, dintr-o înghiţitură. Să-i sărbătorim pe cei care-au întors spatele filmelor de propagandă ca să se bucure de lumina circului, pe cei care ştiau că nimic nu-i de judecat pe lumea asta şi pe cei care ne-au ţinut câmpurile, pădurile şi apele vii sub picioare, ca să mai avem şi noi, azi, pe ce dansa. Să-i sărbătorim pe cei curaţi care-au murit tăcut, de glonţ sau de moarte bună, da’ ei înşişi, fără aşchie de spirit frântă în calea războiului, dictaturii şi durerii, râzând blând, de ei înşişi şi de alţii, fără să ştie că ce fac ei se cheamă “rezistenţă”. Să sărbătorim, mai bine, “Nunta mută”.

Altfel, eu nu-nţeleg, şi pricep că-i handicapu’ meu personal, cum pot oamenii să danseze pe “Ederlezi”. Observ că trebuie musai să fie cântat de cineva de-al lor, cel mai bine de oricine-i fata aia care l-o cântat în film, c-are ceva în miezul vocii ei, nişte mişcări, ondulări şi nuanţe, Dumnezeu ştie ce, ce rar poate fi reprodus de voci din-afară, oooorişicât de bune ar fi ele la orice altceva. Ei, şi cântecul ăsta, cântat de fata asta, eu mereu am impresia că vine de undeva de foarte departe, infinit de departe, capătul lumii, acoperişul norilor sau marea de pe urmă, dintr-un timp la fel de vechi ca pământul, şi-am impresia c-a ajuns până la noi aşa, neschimbat, că nu are origini, limbă sau filologie, că trăieşte singur, independent de instrumente, de fată sau de sală, că-i un cântec de pământ, de oameni întinşi în iarbă noaptea, lângă focuri şi cai, de stâncă încălzită de soare şi de ploi ce spală păduri fără păcat, şi oameni care nu mor. Parcă e, cântecul ăsta, povestea a tot ce-a trăit pe pământ, spusă de vocile tuturor oamenilor care-au iubit, urlat şi dansat pe el, oameni fără morminte, dispăruţi, cu-adevărat dispăruţi în el, risipiţi pe drumuri prăfuite şi blănuri roase, îmbrăcând pământul în ei înşişi şi-n povestea asta veche, miraculos de veche, cutremurător de veche şi imposibil de-ngropat, pentru că ea e însăşi pământul. Şi-asta, pentru mine, n-a fost niciodată dans, multe de-ale lor sunt şi le iubesc şi p-alelalte, da’ asta n-a fost niciodată dans, a fost de-nchis ochii şi-ascultat, de-ascultat descântecul, de-nfăşurat în el, de rărit corp, materie şi idee, de lăsat povestea să ofteze, să se-adune şi să cureţe. Braţe deschise şi tălpi goale, degete răsfirate pentru vânt şi cuvânt, ţesături vechi de in şi bumbac, busuioc în păr sau iarbă proaspătă strivită de piele, “Ederlezi”, mă gândesc mereu, trebuie cântat afară, pe pământul din care se naşte şi pe care se culcă minunăţia asta de descântec, cu miez vechi, de chihlimbar auriu.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 26 Octombrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: