De-aş putea, în prostia mea, să-mi învăţ colegii “Bella Ciao”, de-aş putea să-mi lipesc palmele de obrajii lor şi să-i fac să-nţeleagă, cumva, c-o zi nu-i niciodată pierdută dac-ai văzut un om ridicându-se, sau zâmbind, sau îndreptându-se, chiar dacă salvezi, din când în când, vieţi, prietenii şi iubiri, chiar dacă scrii reţete perfecte şi reuşeşti să obţii un medicament, chiar dacă-i trimiţi înapoi şi-i faci să trăiască încă douăzeci de ani, dacă trăiesc fără minuni, fără pisici sau fără cântece, ceee rahat de viaţă îi aia?

Cântecele de rezistenţă m-au apropiat şi-ndepărtat, în egală măsură. Le tot văd urlate lângă tine, fără să-mi pese câtuşi de puţin dacă le-ai cânta şi tu. Mă izbesc prosteşte de oameni cu numele tău, probabil din cauza vechimii şi-a rezonanţei lui, sau din cauza mirajului victoriei; mă tot gândesc că-l poartă câte-o mână de copii din fiecare generaţie născută în întuneric, printre dărâmături şi urlete de sirene. Mă-ntreb, cu mintea de pe urmă, cum e, sau a fost, mama ta.

Mă-nvârt prin casă cântând “El ejercito del Ebro rumba la rumba la rumba ra”, nu ştiu de cânt bine sau nu, ştiu că-n cântecul ăsta ar trebui să strige comunişti şi-americani descreieraţi şi-s departe, departe tare, de-a mă speria. Sau opri. Mie-mi miros a minune, a minune de istorie târâtă-n spate de instrumente muzicale, a Pete Seeger bătrân şi emoţionat, a minunata ironie a învinsului învingător, a coloane vertebrale pe care ni le desenează cântecele de leagăn şi-a eternei ciudăţenii a Spaniei în război, încă de ne-nţeles, şi totuşi în război. Dragii de ei, peste ei nu trebuie să mai treacă niciodată tancuri, tunuri şi grenade, deşi stiu să cânte atât de blând despre ele.

Şi ce-i aşa oribil într-un mormânt de poale de munte, fie el şi de partizan, pe care-l umbreşte o floare, peste care-aruncă oamenii câte-o vorbă când trec pe lângă el? Of.

Barem n-am apucat să ţi le bag şi p-astea în cap, să te bucuri şi tu c-atâţia oameni vajnici s-or numit ca tine, şi să ştii aşa multe cântecele, în aşa multe limbi, şi s-avem ce vorbi cu oamenii când ieşim în lume.

A-nceput să mi se facă silă, şi să miroasă a cruciadă.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 19 Octombrie 2015.

2 răspunsuri to “”

  1. Nu, să știi că eu am trăit undeva unde toți colegii știau „Bella ciao” și nu era bine, fiindcă dacă știai și alte cântece trebuia să le taci. Colegii nu trebuie să știe nimic așa, la grămadă, lasă, mai bine fiecare cu cântecul lui, cu modelul lui de partizan, cu morții lui de plâns.

    Apreciază

  2. Asta-i adevarat, da. Nu voiam musai sa stie un cantecel anume, ii valu’ asta mai proaspat, da’ vreau, cum zici si dumneata, sa-si caute fiecare cantecele, partizanii, minunile si mortii, nu sa sad-asa, degeaba, pe pamant. Ma sperie golurile neomenesti din colegii mei, si faptul ca tocmai ei vor avea oameni pe mana. Is si izolata de foarte mult timp, si mi-i dor cainesc sa-mpart cu cineva un cantec si-un dor, de-orice fel ar fi el. Of.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: