Şi cum şed aşa, aci, prefăcându-mă că-nvăţ sau încercând să-nvăţ, fără Missy, fără Ilincă şi fără umor, îmi mai amintesc câte ceva din ce-ai mai zis sau făcut şi mai am aşa, câte-o foarte scurtă revelaţie. Vorb-aia, să rămână scrisă, să nu se piardă în aerul subţire de duminică.

Şedeaţi voi, pe jumătate dezbrăcaţi, dincolo de tejghea, cântând ştiţi voi ce, rămăsesem singură şi m-ai strigat să vin, hai încoa, ziceai, azi ai ocazia să treci dincolo de tejghea, haaai!, şi mi-era imposibil să-ţi dau răspunsul lunguieţ şi complicat, că nu eşti numai tu dincolo de tejghea şi că bucata aia de lemn simbolizează lucruri infinite şi-adânci pe care nu pot să le depăşesc dintr-odată, într-o miercuri seară, la-ntâmplare, că-i un proces lung, de cel puţin un an, şi implică, pe lângă apropierea de tine, care-i aşa cum o ştim, şi-apropierea de ceilalţi, la care n-ajunsesem nici pe departe, şi nici n-oi mai ajunge de-acum încolo, oricum, nu asta voiam să spun. Voiam să spun că partea aia cu “ai ocazia”, care-mi răsună grosolan în golul minţii de zece minute, iată, m-o-nvăţat să-ţi trăieşti ocaziile, cu orice preţ, în momentul în care ţi se potrivesc. M-ai învăţat, dumneata şi poarta închisă de la Fri Kultur, mai mult decât morţile fulgerătoare şi-apropiate, bolile incurabile şi-ameninţarea războaielor, că pierderile se pot strecura şi lent în vieţile noastre, şi dorurile pot înflori în tăcere întinsă pe sobă, şi-aceste tragedii subţiri vor fi, mult mai probabil, cauză de tristeţi, oftaturi şi inimi răsucite-n şurub, şi vor târî, agăţate de coadă, zile grele şi galbene, cadavre de zile, şi-astea îţi vor strecura, de fapt, picături verzi de-arsenic în cafea, şi-astea îţi vor fura, de fapt, lumina ochilor; nu tragediile cele mari, peste care treci prin sărituri cu elan, peste plase de siguranţă, întinse cu grijă de braţe de oameni dragi. Aceste tragedii mătăsoase, subţiate de timp şi strecurate printre degete, pe care nu ţi le poate obloji nimeni, pentru care nu poţi să-nvinuieşti pe nimeni, uitate pe praguri, pe tejghele şi pe scări de serviciu, pe care le-nnozi prea târziu ca să te mai poţi elibera din ele, de-aceste pânze de păianjen trebuie să te fereşti, de fapt, şi-n ele ne-ncurcăm tot mai des şi mai încăpăţânat, făcând ce trebuie, când trebuie şi cum trebuie.

Io ca io, acuma ştiu şi n-am altceva de făcut decât s-aştept altă tejghea. Da’ ăştilalţi, care dau din mâini ca bezmeticii şi mor sufocaţi în ele, ca muştele-ntr-un pod de casă părăsită, p-ăştia cine-i mai salvează?

Să fiţi deştepţi şi fără frică. Măcar duminica, după cinci juma’.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 18 Octombrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: