Când erai mic, la ţară, trebuie să recunoaştem, te spălai rar. O dată pe săptămână din cap până-n picioare, iară în rest, mai aşa, într-o doară: faţă, mâini şi picioare, c-ai umblat prin praf. Ei, dac-ar fi fost după capu’ tău, nici atâta n-ai fi făcut, da’ te trezeai strigat de sub stele, “Un’ te-ai dus, mă? Treci-ncoa, că se răceşte apa!”, şi te duceai, na. Ce era să faci? Îţi băgai picioarele-n apa fierbinte, le simţeai deodată moi şi-ntinse, parc-acopereai tot pământul cu ele, şi-aşa aflai pe unde te-ai mai tăiat şi cu ce vânătăi te-ai mai procopsit; din apa înnegrită de glod răsăreau zgârieturile şi bătăturile ca ciupercile după ploaie, şi-abia atunci începeau să te usture ca lumea, în apa caldă şi moale, şi tot nu te hotărai să le scoţi din ea. Da’ te luau ăştia la ture, “Hai, mă, că mai sînt şi-alţii de spălat, ieşi odată!”, şi-ţi scoteai frumos picioruşele în ştergar, şi-ţi mângâiai cu grijă rănile, icnind şi şuierând pe ici, pe colo, pe unde durea, şi nu-ţi trecea prin cap că-ţi trebuie bandaje sau dezinfecţie. Puţine lucruri îţi treceau prin cap p-atunci, şi-alea treceau cu-o viteză de fulger, de nici n-apucai să le vezi bine. Nu că nu ştiai ce-i dincolo de România, oho, România era aşa, o treabă învăţată pe dinafară, da’ nu ştiai nici ce-i pe bătătura ta. Nu ştiai multe lucruri, şi nu făceai multe lucruri, pe multe fără să ştii de ce nu le faci. Nu se rup florile, că n-ai ce face cu ele; te duci în grădină, te uiţi la ele cât pofteşti şi-ţi vezi, pe urmă, de treabă. Nu se chinuie animalele, pentru că au ochi. Cine are ochi, are şi suflet, şi d-asta nu se chinuie animalele. Normal. Ţi-era frică de cai, auziseşi nu ştiu pe unde că pe nu ştiu care îl muşcase calu’ şi era cât pe-aci să rămână fără braţ. Auziseşi şi că era om rău, că umplea cu vârf căruţa de porumb, şi-i mai urca şi p-ăia mici, cinci câţi erau, şi băieţi mari, peste porumb, şi pe-urmă bătea calu’ că nu trăgea. Şi calu’ l-a simţit, de!, aşa-i animalu’, te miroase de la uşă, şi d-asta l-o fi muşcat; degeaba nu muşcă el. Stăteai aşa, ca prostu’, în uşa grajdului, Viorel se-ntorcea uneori şi se uita lung la tine, fornăia oleacă din nări şi mişca oleacă din urechi, şi tu te gândeai, “Dom’le, ce-o fi mirosit el adineauri? Oi fi mirosind a om rău?”, şi nu-ţi venea să te-apropii de el. Stăteai departe şi-ţi era ciudă că nu poţi să te miroşi şi tu, să ştii o treabă: eşti, sau nu eşti, om rău? Da’ vezi, că dulăii nu ştiu treburi d-astea sensibile, cum ştiu caii. O fi de la lungimea botului, sau de la nări, că urechile-s cam la fel. Dulăii nu prea ştiu, ei ştiu una şi bună: dacă pui mâna pe blana lor murdară şi-i scarpini pe după urechi, aia e, ţi-s prieteni tătă viaţa. Era rău că nu puteai să le dai drumu’, s-alergi cu ei pe vale şi să te iei la trântă cu ei, ca cu ursu’. Pe unu’ îl şi chema Ursu’. La stână cam asta se făcea, dulăi, brânză şi lapte. Era frumos la stână, şi când te-ntorceai acasă voiai şi tu să dormi afară, lângă oi, să te chiorăşti la stele şi să te prefaci că-nţelegi ceva din ele, să crească iarba-n jurul tău şi să-ţi aducă oamenii din sat mâncare caldă, adineauri făcută. Da’ nu te lăsau ăştia mari, că răceai şi se supărau pe ei părinţii de la oraş, care te-au trimis acolo-n vacanţă şi tu te-ntorci cu nasu’ curs şi-ochii roşii. Oricum, ăştia mari te lăsau să faci destule lucruri. Nu te plictiseai neam, dădeai mâncare la animale, le cărai apă cu găletuşele-alea mici, de lapte, nu săturai decât câinii şi păsările, da’ orişicum, făceai şi tu ceva, nu putea nimenea să spună că eşti pagubă la casa omului, aruncai grăunţe la găini, tocai buruieni la raţe cu satâru’ ăl mare şi nu-ţi trecea prin cap c-ai puteai să-ţi tai şi trei deşte în timpul procesului, te duceai să muţi vaca de pe-un mal pe altu’, căutai pietre mari cu care să baţi tăruşu-n pământ ca lumea, nu-l lăsai aşa, deasupra, dacă scapă vaca-n porumb, la nea Ochiţă?, uite-acolo, pe deal, avea mama-mare vie, care mama-mare, mă?, mamaia lu’ Neacşa, mă, străbunică-ta, aaaa, şi-uite-acolo, pe drumu’ ăla-nainte, avem noi porumb, tre’ să-l culegem la toamnă, să vezi că nu se face anu’ ăsta şi n-avem ce da la animale la iarnă, hai să cosim nişte iarbă, să nu ne-ntoarcem acasă cu mâna goală. Hai. Mai ştii când am furat porumb şi-am vrut să-l coacem şi-am dat foc la o plapumă veche pe care-am găsit-o aruncată pe izlaz? N-a luat nimenea foc, da’ nici porumbu’ n-o fost prea bun. Veniserăm prea târziu, era prea copt.

Era-nceputul anilor ’90. Abia căzuse Zidul Berlinului, abia ne strângeam de pe drumurile însângerate, evreii cumpărau case şi terenuri în Israel, câţiva dintre-ai noştri se hotărâseră să se-ntoarcă, iară tu băteai c-un harac nucul din vie, ţi-era frică de şerpi şi de Diavol şi te-ntrebai ce-şi spun câinii când urlă în miez de noapte. Or fi zicând de oamenii lor, sau or fi văzând stafii?

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 15 Octombrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: