Ma infioara zvonul, inca neverificat, ca frigul imi incalzeste dorul de tine. Mi se tot intampla sa ma trezesc devreme, dupa putine ore de somn, dupa vise despre tine, dar fara tine, cu frigul de-afara incovrigat in oase, si primul lucru pe care mi-l imaginez, rutina resemnata, e o camera cu soba in care troznesc lemne, o plapuma care miroase a curat vechi si, sub ea, caldura moale a corpului tau relaxat, golit de stransori, smucituri si aparare. Caldura altfel necunoscuta, construita bezmetic pe schelele ochilor tai.

„Moartea e un zvon neverificat.”

Invat cantece de rezistenta in limbi straine, momentan spaniola. Imi tine viu sentimentul ala surazator, de „Toti o apa si-un pamant”. Chiar asa. Castigul lui Franco a facut din cativa comunisti eroi, castigul lui Stalin a facut din cativa legionari eroi. Cativa eroi, cativa martiri, cativa castigatori. Ne uitam unii la altii cu uimire, si nu-i, poate, nici o rusine sa recunoastem ca habar n-avem cine-o facut bine si cine-o stricat-o. Niste oameni s-au dus dupa ideile lor, cum s-au priceput ei mai bine. Ca acuma, ca-ntotdeauna.

Nu stiu multe despre Marina Abramovic, da’ stiu ca lumea mare si neavizata o cunoaste numa’ cu ziua aia in care iubitul ei din tinerete o venit la reprezentatia ei si s-au emotionat amandoi, ca doi oameni ce sunt. Ne emotioneaza, in oameni, senzatii, mirosuri si placeri pe care le-am trait sau le-am trai noi insine. Raspandit cum e, tocmai cu-acest handicap emotional e, de fapt, de lupta. Si tocmai aceasta populatie neinitiata, inchisa si handicapata spiritual e tinta primara a acestui razboi, despre care noi numa’ vorbim, iara ei trebuie sa-l poarte, si tocmai aceasta populatie nu e catusi de putin emotionata de socurile artistico-academice, de estetica, suprarealism, statement, performance si-alte minuni d-astea scanteietoare. Aceasta populatie fuge de necunoscut mancand pamantul, aceasta populatie flutura steagul vested al credintei in forte superioare, fie ele ce-or fi, pentru ca nu-i dispusa sa-si asume nici limitarile, nici magiile fortelor proprii, aceasta populatie inchide ochii si nu doar se preface ca n-aude, ea chiar n-aude, nu vede, nu se-ntreaba, pentru ca-n ea nici un inceput de schita de raza de lumina n-apuca sa se strecoare printre draperii si sa lumineze vreun colt cat de mic de panza de paianjen, asa de rapid se strang draperiile in fata ei si-atat de speriati sunt ei de orice, slaba, firava, umbra de miscare ar putea aparea in vietile lor. Ea iti va respecta drepturile constitutionale, desigur, si tu le vei respecta pe-ale ei, ca nu suntem animale, dar „a imblanzi” inseamna „a crea legaturi”, si legaturile nu se predau la scolile de arte frumoase, ci se nasc. Asa…simplu. Din zambete, alunecari de mana si miezuri de om.

Pentru ca lumea o stie pe Marina Abramovic ca doamna aia care-a stat 5 minute la o masa, in fata iubitului ei de tinerete pierdut cu 30 de ani inainte, si ochii ei s-au umplut de lacrimi asa, prosteste, conventional, general valabil, in mijlocul New York-ului cosmopolit, si lacrimi ca ale ei am plans si noi acasa, tati, complet lipsiti de originalitate, da’ strans legati intre noi cu sfori, de ziceai ca abia aflasem ca maine ne loveste asteroidul si ca murim in mod egal, absolut si drept.

Raportat la aceasta populatie, numa’ o mana de oameni stiu ca s-a aruncat in mijlocul unei stele ce ardea in cinci colturi, dupa ce si-a taiat si ars unghiile si parul, inainte de ora 22:00. Si mai putini oameni simt scaparand in ei vreo scanteie rupta din focul acestei stele, si-asta-i perfect normal si corect, ca d-aia-s atatia artisti pe lumea asta, ca sa ne gasim fiecare ce ne trebuie si sa ne-adunam dupa cum ne porunceste inima, nu pentru ca n-avem unde altundeva sa ne ducem. Da’ nu oamenii care stiu de ce in Belgrad stelele-n cinci colturi ard mai frumos decat alea-n sase trebuie cutremurati, schimbati sau speriati, ci ailalti, pentru care aceasta Marina Abramovic ii o descreierata tangenta la numeroase patologii psihiatrice si ce-a ajuns, dom’le, si lumea asta, sa numeasca asa ceva „arta”; niste tampiti, alta treaba n-au de facut, atata munca ii de facut in lumea asta, si-atatea-s de rezolvat, si ei sed sa se chiorasca la o nebuna care-si arunca parul in foc.

Podul e Marina cealalta. Cine se crede prea bun, prea original si prea inteligent ca sa se-apuce de-asa constructie delicata, sa nu mi se planga de priviri strambe, vorbe grele si indepartari tacute. Drepturile civile banuiesc ca se obtin si cu razboi, urlet si electrocutare, poate chiar rapid, da’ cine-si doreste subtilitati d-astea sociale nu le poate obtine decat cu blandete.

Ce naiba, ma? Atata frecati „Micul print” in palme, si nica-nica nu se leaga de voi din el. Halal.

Mi-e teama c-au sa vina cantand, si mi-e teama c-am sa le stiu cantecele. Nu trebuie sa le-ntelegi limba, nici sa le stii cantecele, nici sa le fi citit cartile; in razboi, existenta adversarului trebuie sa-ti fie perfect straina si neemotionanta, altfel vei apasa mereu cu-ntarziere tragaciul, si nu vei supravietui primei zile.

Pe de alta parte, un razboi e castigat sau pierdut doar din punct de vedere politic. Altfel, pamantul ars urla la fel de ambele parti ale noilor, sau vechilor, granite, si stafiile se-ntind in acelasi fel de ceata puturoasa si sufocanta, si generatiile razboiului ies din el la fel de terfelite, sleite si arse peste tot, indiferent de lungimea tratatului semnat de conducatorii lor politici. Ciudat e ca nu-nteleg cine-i invata p-astia mici, uituci fara vina, ca pamantul cere razbunare, asumare si dreptate, cand toti veteranii vorbesc cu-aceeasi blandete resemnata despre razboi, despre camarazi si despre adversari, de parca s-au chiar vorbit la o bere dupa 60 de ani si-au priceput, deodata, ca simteau la fel. Numa’ tineretul isteric fumeaza afectat in baruri luminate artificiale si zambeste apocaliptic, aproape incantat, inspre perspectiva unui alt razboi, mare si frumos, pe care sa-l transforme, din timp, in arta, cand veteranii ridica bland din umeri, a „Eram toti o apa si-un pamant, si voiam toti sa se termine.”.

Aseara am adormit cu cantece din rezistenta spaniola facute frumos, intr-un jazz blues moale, de ti-era mai mare dragu’ sa le-asculti. Tie ti-am spus, in gand, pentru prima data, ca mi-e mai teama de faptul c-am sa le stiu cantecele decat de faptul c-au sa vina in coloane de tancuri si-n formatii de avioane de vanatoare. Trei oameni frumosi si destepti vorbeau, da’ mie-mi trebuie timp de mustit si de fermentat. Iata, m-am exprimat.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 1 Octombrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: