O umbră de colţ de cetate veche, un câine de vânătoare întins sub scaun, un soldat mut înfipt în prag.

Te va privi mereu, de la depărtarea pe care-o poate pune între voi inima ei îmbătrânită, cu încăpăţânare de ţigancă vrăjitoare, de parcă dorul ei singur, şi numai el, ar putea să te ferească de marile tragedii ale lumii. De parcă ceaţa privirii ei calde ţi-ar putea spăla împrejurimile, oamenii şi pereţii de tot sângele pe care l-ai împrăştiat, ridicând din umeri, în întunericul moale de dincolo de pleoape. E câte-un pic din toate şi nimic sigur. Ar fi, într-o lume veche, o ţigancă tăcută şi blândă care nu ţi-ar măslui niciodată cărţile sau bobul, de care nici un boier nu s-ar îndrăgosti, care ţi-ar spune drept, zâmbind, c-ai să mori de cuţit străin, la umbra unui nuc bătrân, înainte să termine ţăranii de arat, că sângele tău se va scurge molcom în pământ, fără urlet sau rămas-bun, că maică-ta n-o să aibă de-ngropat decât resturi de cizme şi crucea slabă de argint pe care-o porţi agăţată la gât şi c-odată cu ultima ei suflare ai să dispari şi tu de pe pământul ăsta, de tot, pentru că n-ai apucat să miroşi a om. Ar fi un soldat care nu vrea să lupte, care, rătăcit de pluton, îi interzice propriului deget s-apese trăgaciul, ca să i se dea voie să-nchidă ochii şi să uite, să-şi facă loc în jurul lui, printre lemn ars, cai morţi şi fier încins, miros greu de pâine caldă şi de must abia tras din butoi, şi-n urechi să nu mai audă scântei de focuri mistuind şi voci de copii sugrumate de mâini tremurătoare, ci muzici de fanfară, şi vânt îndrăzneţ de-nceput de toamnă, şi oftat cald de fată necoaptă, înroşită în obraji de zvâcnetul inimii arzând şi de ruşinarea cuibărită în vârf de degete. Ar fi un vizitiu tăcut şi înţelept, care duce-acasă, în fiecare noapte, frumoşii bezmetici ai marelui oraş îmbătat de zăpadă şi de vodkă, netrebnici din care fură poezii, refrene şi lacrimi şterse-n fugă cu dosu’ mânecii murdare, tulburătorii înghesuiţi în ţarcurile de la marginea lumii drepte, cu pereţi lini, periodic mângâiaţi de mâini subţiri şi atente, ce smulg, cu gest scurt de bătrân mânuitor de sabie, orice fir proaspăt de buruiană ce-ameninţă măreaţa linie dreaptă a orizontului lor strâmt.

Trebuie regândită întreaga strategie de marketing. Frontul de est e departe de-a fi tăcut. Vestul mai doarme din când în când, se conduce singur şi dacă-ncerci să-l zgâlţâi şi să-l trezeşti, în caz că ai cine ştie ce treabă cu el, apăi ţi se-ntoarce pe partea ailaltă, cu faţa la perete, şi zice că n-ai fost niciodată acolo. Dacă se gândeşte bine, nici măcar nu ştie clar cine eşti, şi dacă nu ştii nici măcar cine eşti, de unde ştii ce să ceri? Da’ frontul de est urlă, vai, cum urlă, ţipă, cântă şi se ceartă pe-orice, pe murături, pe glume, pe bancuri de peşti, pe gradele de alcool, pe cârnaţi, pe limbi de pământ, pe cetăţi şi pe nume de băieţi, şi după ce termină de certat, se-apucă de cântat, şi-apoi se ceartă iar, pe cine a cântat primu’, cine a schimbat versurile şi cine a adus ţambalul, se ceartă cântând, şi-apoi râd de cearta pe care-au avut-o, şi se-mpacă şi cu cântecu’, se-mbrăţişează frăţeşte şi-şi împart hamsiile, codrii, pâinea şi vinul, fetele îşi ridică fustele mai sus de glezne şi bărbaţii îşi rezeamă puştile de plopii de pe drum, fac oleacă de politică şi-adorm unii peste alţii, cu urechile pe jumătate strânse, pentru că frontul de est sună a stup de albine, a butoi pe jumătate plin şi-a puşcă cu piedica trasă, nu doar a fanfară, da’ sună, urlă, freamătă, râde-n hohote şi-n clocote de sânge fierbinte izbit de pereţii venelor, şi-i frumos, şi-l iubim; poate doar pentru că-i al nostru.

Trebuie să ştii că dac-ascultă muzici balcanice îi tristă, dacă-s ruseşti a vizitat-o iar fantasma războiului, iar dacă-s româneşti îi e dor de pământ. În toate cazurile, trebuie s-o laşi să-şi lipească urechea de inima ta şi să-i acoperi ochii cu degetele tale; întunericul braţelor tale o să amuţească marşul soldaţilor, o să îmblânzească urletul iernii siberiene, o să şteargă zgârieturile sârmei ghimpate şi-o să îndulcească amarul dorurilor de negură. Să nu-i opreşti muzica, cu nici un chip; se strecoară singură, prin crăpăturile de sub uşă, prin fereastra întredeschisă, pe sub aşternuturile zvârlite pe podea şi printre scândurile podelei, se topeşte singură în nori, în frunze şi-n asfalt, se prelinge tăcută pe pielea ei şi se încolăceşte singură sub pământ, în aşteptarea luminoasă a viitoarei chemări. Şarpele casei. Să n-o contrazici niciodată când îţi spune că ştie că-i grasă şi proastă, da’ să-i zâmbeşti cu scânteie şi s-o faci s-audă lemnele  uscate pârâind în mijloc de pădure, în foc de haiduci, de cai şi de dulăi. Să-i cânţi scânteia, furtuna şi urletul. Să n-o ţii de mână cum fac oamenii ceilalţi, cu degete între degete, c-asta-i miroase a obligaţie şi-a inerţie, să-ţi înfăşori degetele în jurul încheieturii ei drepte, acolo unde sângele curge-n cascadă şi sapă drumuri, asta-i miroase a “vreau”, nu a “trebuie”, şi pentru ea nimic nu-i mai puternic în lumea asta aspră decât “vreau”, agaţ-o de încheietură şi lipeşte-o de-un plămân, de-o coastă şi de-o coapsă, să ştie că vrei, că-ntrebi şi că ţi-e un pic teamă c-o să refuze, că ai emoţii, frici şi cutremure, că viaţa ta nu-i sigură şi mintea ta nu-i colţuroasă, nu doarme burghez ca Vestul, sub plăpumi de catifea, în miros de lavandă, ci urlă, dansează şi cântă, ca Estul pe care-l trăieşte în adâncuri. Cumpără-i flori de câmp, ursuleţi de pluş care ţin în viaţă urşi în păduri, vin roşu de pământ, căni făcute de mână de om, mere din coşuri rezemate de porţi, o monedă rusească de câteva copeici şi-un şnur negru, ca să şi-o agaţe la gât, vezi Odessa şi-ntoarce-te ca să-i povesteşti, du-o pe malul Dunării şi-arată-i unde era, odată, Ada Kaleh, stai cât vrei, doar cât vrei, şi las-o să te descânte cu privirea şi după ce i-ai întors spatele. In ea, tragedii mici, ca dorul de tine, se mistuie lent, într-un timp cuminte, fără grabă; iubirile i se rup în lemn verde, cu coajă groasă, şi se-nchid moale, fără adâncituri. Strecoară-te cuminte, printre căruţe şi copaci, şi las-o să te subţieze umbră.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 26 Septembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: