Mă tot gândesc la domnul acela şi la cei 11 ultimi ani de fericire pe care şi i-a îngăduit. La cum majoritatea lor nu va reuşi să strângă 11 ani de fericire într-o viaţă altfel paşnică, lipsită, cel puţin la suprafaţă, de represiuni, cenzuri şi traume adânci. Cum ar fi imaginea iubitului sfârtecat de câini în faţa ta, sau violurile repetate într-o celulă de închisoare nazistă. Nici n-ar trebui spusă în cine ştie câte cuvinte, cine ştie ce tehnici regizorale complicate sau prin cine ştie ce guri de personalităţi înalte ale artelor, câte-or fi ele toate, ar ajunge numa’ aşa, o amărâtă de pagină de wikipedia răsfoită într-o doară, cum am făcut eu, că nici azi nu-i ţin minte clar numele, da’ ar ajunge numa’ atât, un om iubit sfârtecat de câini în faţa ta, supravieţuirea unor violuri repetate, înregimentarea, din teroare şi oboseală pure, în norme sociale mai puţin brutale, traiul într-o inerţie sigură din punct de vedere fizic, da’ numa’ atât, curajul de-a-ţi suci viaţa chiar şi aproape de sfârşit şi darul acesta măreţ, cei 11 ani de fericire blândă, într-o casă de prin Toulouse, lângă omul care ţi-a vindecat îngrozitoarea teamă de câini.

Mă tot gândesc la el ascultând “Papirosn”, care-i despre un băieţandru orfan care cerşeşte ţigări pe străzile Odessei dintre războaie, şi mi se pare că n-avem nici o scuză palpabilă pentru nefericirea asta tăcută ce zace în privirile noastre de tineri, pentru relaţiile astea goale şi târâte prin praf pe care ni le-agăţăm la încheietură cum îşi agaţă fetele alea aranjate brăţări colorate la mână, ca să fie totu’ un amestec potrivit de culoare, nici prea dezlânat, nici prea uniform, numa’ atâta cât trebuie ca să se piardă în mulţimea aceea imensă a fetelor aranjate, pe care nu le ţii minte niciodată. N-avem nici o scuză pentru aceşti ani irosiţi din timp, care-ar fi putut fi tulburi, descreieraţi, dureroşi şi înseninaţi, întinşi în aşteptări ce par fără sfârşit şi parfumaţi de zâmbete pe care nu le mai aştepţi, da’ au fost, în schimb, terni, goi şi previzibili, previzibili şi identici cu-ai altora, legaţi în aceleaşi frânghii şi legănaţi de-aceleaşi minciuni, de-aceleaşi scuze şi de-aceleaşi câştiguri.

Da, io-s proastă, şi-am să mor singură, şi-am 25 de ani şi n-am trăit până acum decât până la 15, şi la 15 am ajuns abia în ultimul an, şi vreau, cel puţin deocamdată, să mor iubindu-te pe tine, dacă altcineva nu mi s-o lipi de suflet până la capăt. Am să te iubesc cât mă ţin inima şi ochii, şi-o să ard cât foc mi-a rămas înăuntru, şi-apoi am să iubesc pe altul, la fel de urât, de zgomotos şi de zaharicos, c-atâta pot eu să fac în viaţa asta minunată. Şi nici măcar mama mea, că de-aci mi se trage, n-are dreptul să-mi spună că nu trăiesc bine aşa cum trăiesc.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 23 Septembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: