Ţi-ar fi trebuit oricum ani întregi ca s-ajungi să mă iubeşti, măcar un pic. Miile de soldaţi de pe umerii mei, munţii aspri ai Albaniei, sacii cu oase zgomotoase, ţiuitul vântului în deşerturile africane, copitele cailor serioşi ai Mongoliei, foşnetul lanurilor de grâu ucrainiene, râsetele fanfarelor evreieşti, frumuseţea cotropitoare a ţigăncilor vechi, a călăreţilor îmbrăcaţi în blănuri, a cavalerilor uitaţi din “Ivanhoe”, zăngănitul săbiilor, Marea Neagră spulberată de mine subacvatice, ultima privire fotografiată a amiralului Kolceak, de om dârz, neînţeles şi neîmpăcat cu înfrângerea, garnisită cu-o urmă mătăsoasă de frică, gheaţa Angarei care l-a înmormântat în tăcere, ce minune şi-asta, să te-ngropi în apă îngheţată şi să te lichefiezi fără urme, Siberia albă din privirea unui personaj de poveste, tristeţea pământeană a unui clovn alunecând prin aerul încâlcit şi greoi premergător războiului, levierul care scotea la iveală budoarul Ecaterinei şi tăria naivă a acelei iubiri grozave pe care istoria a avut grijă s-o protejeze prin uitare, Sarajevo din copilul Emir Kusturica, vechi, ameţit şi pestriţ, mereu un pic beat, mereu altfel, contra şi separat, colorat, absurd şi vesel, mai presus de toate relele înghesuite în apartamentele lui de două camere şi jumătate, liniştea primăvăratică a unui orăşel tăcut de pe malul Mediteranei, scârţâitul roţilor de căruţă în aerul de ciocolată al insulei Sark, aburul cafelei care fierbe pe ochiul unui aragaz dintr-un apartament „la comun” al batranei Rusii, căsuţa mea din vis, c-un cal şi-o şaretă, de unde mama dracu’ oi face io rost de şaretă habar n-am, da’ n-are importanţă cât de mică, “cum?” şi “de unde?” îs prostii goale, visul contează, răul se-ntâmplă uşor, se prăvăleşte furios, în cascade, din lacrimi, supravieţuire şi lăcomie, deşertăciuni şi răni neînchise, da’ mereu-mereu prinde-n el câte-un bine, trebuie numa’ să ştii să-l decupezi, şi-asta nici măcar nu se-nvaţă pe undeva, nici eu nu ştiu de unde ştiu, nu ştim nici unu’, ni se-ntâmplă şi-atât, ne-aşezăm mâinile pe umăr şi ne zâmbim complice unul altuia, ne-nghesuim unii într-alţii instinctiv, ca pinguinii, ca să nu ne lăsăm visele descoperite răului, ne-apărăm cât putem între noi, cu zâmbete, căldură şi îmbrăţişări, pisici negre, cafele cu lapte în căni făcute cu degete, nu cu maşini, vorbim strâmb limbi străine, da’ ne spetim să scoatem afară admiraţia şi căldura chiar şi-aşa, prin semne, priviri mute sau fluturări vesele din mâini, în afară de spirit n-avem cine ştie ce alte arme, sticle de vin şi lumini scăzute, cât să nu-ţi fie ruşine sau teamă de ceea ce eşti, să te-ntinzi pe canapea ca o pisică neagră într-un amurg călduţ de sfârşit de vară şi să nu-ţi mai aperi stomacul cu braţele, c-aici nu vrea nimeni să te lovească, să te repare sau să te cioplească. Cum aş fi putut să-ţi arăt toate astea în doar câteva luni, din care-am avut doar o după-amiază călduţă de sfârşit limpede de februarie? De unde ştiu că le-ai fi înţeles şi de ce-i mereu vina a mea, când tu eşti cel care n-a simţit nevoia să-mi asculte poveştile până la sfârşit? Să nu mă mai învinuiesc, cavalere, de ce mi-i atâta de greu?

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 18 Septembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: