Nu ştiu ce-am avut azi de-am plâns ca o nebună. Pe “Odessa”, pe “Mein Teil” şi pe ultima bucată de Kalyi Jag. Pentru doruri lămurite şi nelămurite, vechi şi proaspete, deopotrivă plăsmuite şi moştenite.

Într-un timp mă vindecasem. Pe la cinci sau şase, printr-un documentar despre micile parfumerii aproape dispărute ale Parisului. Avea documentarul o doamnă, o chema Delphine, avea fire de păr albe care-i şedeau bine, piele de Provence şi zâmbet luminos, ca de apus peste munţi. Povestea chiar asta, cu părul, cu pielea şi cu zâmbetul, cum se-ntorcea într-o zi de la o plimbare în pădure, cu copii râzând şi-alergând, şi apus de soare peste munţi, şi cărare încălzită de august, şi ierburile mirosind fiecare-n legea ei, şi din toate astea ea a făcut un parfum. De la domnul care producea parfumuri în colaborare cu Delphine şi cu Thomas am învăţat chiar acest lucru, că-s cam două tipuri de parfumieri pe lumea asta, cum probabil sunt şi oameni: parfumieri-arhitecţi şi parfumieri-dantelărese. Thomas era arhitect şi se pricepea să-ţi recreeze după reţete şi idei vechi parfumuri noi, cu ce se găseşte acuma pe câmpuri, cu plan stabilit dinainte-n minte, cu echilibru de la-nceput până la sfârşit, iar Delphine era mai mult poezie şi simţ, făcea parfumuri din viaţă, lumini şi gusturi, echilibrându-le pe parcurs, mai mult sculptor şi artă decât meşteşug. Delphine se mutase în Provence pentru că Parisul era zgomotos, iar multinaţionalele o obligau să facă parfumuri cu termen limită şi cu public-ţintă, iară ea, sărmana, suferea. Da’ acuma îl găsise pe Gilles, care-avea motocicletă verde şi se lupta să salveze moştenirea vechii parfumerii a lui Lubin. A reuşit, are şi site.

Delphine a făcut “Akkad”. Flaconul e creat de-un sculptor bătrân, meşter de prin anii ’50, cu simboluri şi unduiri după Modigliani şi Brâncuşi. “Akkad”, deşi nu-l voi cunoaşte niciodată, întrucât costă 670 RON, pare-se că miroase a lumină de deşert, a piatră caldă, a tămâie şi-a chihlimbar. Da’ parcă nu-ţi vine s-amesteci mirosul plasticului de bancnote în aşa poveste veche şi caldă. Visul Akkadului e nepreţuit, până la urmă.

Mi-am localizat, până la urmă, sursa rezervei mele sentimentale, ca să nu-i spun chiar “antipatie”, fiindcă mai are ceva drum pân-acolo. Tot prin povestea asta cu parfumurile, mi-am dat seama că mi-ar fi plăcut dacă aş fi întâlnit-o abia a doua oară, şi poate toate ar fi curs mai lejer şi cu mult mai puţină zbatere dacă ar fi fost aşa, dar în ziua aia, cea dintâi, pe lângă oboseală şi neîncredere, privirea ei mirosea a “Sigur că eşti frumos aici, aşa, da’ numa’ eu ştiu ce poamă de om ascunzi sub zâmbetul ăsta fermecător de-acuma”, şi nu era cu drag, era chiar…o idee, o idee miiiică-mică, şi slabă, că mai mult n-are loc în toată blândeţea ‘ceea evidentă şi uneori zdrobitoare care-o înconjoară, da’ era, zău, zâmbetul un pic trist al unui om care ştie că nu eşti chiar ceea ce pari, şi că-I fraiereşti cumva pe cei din jur, şi-a aflat-o pe-o infinitate de căi care mai de care mai dureroase, da’ nu poate să te demaşte în faţa celorlalţi din simplul motiv că-I condamnat, într-un fel, să te iubească împotriva acestor lucruri.

Da’ vezi tu, tu eşti tu tot timpul, noi toţi suntem noi tot timpul, chiar dacă ne-nvârtim ca pământul după soare şi ne-arătăm diverse feţe, pe rând, în lumină şi-ntuneric (am mai zis asta şi-o repet, că tot mă izbesc de oameni care pun semeni la zid pentr-un aspect al vieţii lor, frecvent nici măcar “corectabil”), şi tu, în momentul ăla, şedeai cu-o hoardă de copii din toate plăpumile sociale ale ţării ăsteia şi din toate tipurile psihologice ale lumii ăsteia şi-i învăţai pe toţi copiii ăia să tragă cu arcu’. În ochii lor vii, printre atâţia morţi ai secolului XXI, tu erai cavaler cu sabie şi cu armură, şi le zâmbeai tuturor şi-i băteai pe toţi pe spate încurajator şi le spuneai tuturor “Bravo”, şi ei nu ştiau atunci, şi nici n-or să ştie pentru încă o mână de ani frumoşi, că nu-s toţi la fel, toţi la fel de buni la tras cu arcu’ sau toţi deştepţi în acelaşi fel şi n-or să reuşească toţi să scape din lanţurile pe care le vor simţi arzându-le încheieturile. Câţiva s-or duce acasă şi-or citi prostii pe Internet şi-or răspunde, pentr-un an de-atunci înainte, c-or să fie cavaleri când or să fie ei mari, şi ce-o fi mai frumos pe lumea asta decât un copil cu ochi curaţi care vrea să fie cavaler când o să fie mare? Poate-or ţine minte c-aveai păr lung şi, deşi or să crească tot în Berceni, n-or să se ia niciodată de vreun puşti slab cu păr lung care-şi vede de drumul lui spre şcoală, sau or să ştie că Vlad Ţepeş a fost domnitor, şi om, nu vampir, sau or să se-apuce de scrimă în loc să şadă la calculator ca melcii, sau de tir cu arcul, sau de tir simplu, sau or să se urce în capu’ părinţilor şi la anu’ ca să-i aducă la Zilele Muzeului Militar, şi s-or face militari de carieră, sau ingineri în industria aerospaţială, sau ambasadori, sau…Cine mai ştie ce. Fetiţa aia cu codiţe multe, împletite mărunt, stătuse la rând cu văru-său sau cu vecinu-său, nu ştiu cine era băietu’ ‘cela oribil, da’ râsese de ea tot timpul cât or stat la rând, că-i grasă şi proastă şi-oricum trasu’ cu arcu’ e o treabă de bărbaţi, n-o să fie ea în stare de nimica, nici măcar n-o să nimerească panoul, ha-ha, şi-a tras, mă, tu sigur ai uitat, la câţi copii ţi-or trecut prin mână în ziua aia, da’ asta mica a nimerit ţinta la toate cele trei încercări, la a doua chiar în cercul ăla mic-mic din centru, şi te-ai uitat la ea aproape uimit, mai lung decât la ceilalţi copii, şi-ai vorbit o milisecundă mai mult cu ea şi i-ai dat vreo trei “Bravo!”, iar ea s-a întors calma şi-a trecut pe lângă băietu’ ăla fără să se uite la el, a trecut agale pe lângă tooooot şirul ăla de copii gălăgioşi, fără să se uite la nici unul dintre ei, zâmbind c-un amestec adorabil de mândrie, uimire şi ruşine, roşie ca focu’ în obraji, cu ochii în pământ, da, dar zâmbetul, vai de mine, o minune, o minune a fost copila aia în ziua aia, de-o eleganţă, modestie şi blândeţe ieşite din comun pentru oamenii mari, iar fetiţa aia, nu ştii niciodată, da’ poate fix la momentul ăsta are să se-ntoarcă atunci când lumea mare o s-o-nghită fără eleganţă, fără modestie şi cu totul lipsită de blândeţe, la ziua aia, suspendată sus, sus de tot, deasupra mocirlei, ziua în care-a nimerit ţinta la toate cele trei încercări, deşi nu mai trăsese cu arcu’ niciodată, şi domnu’ cela cu păr lung şi ochi albaştri scânteietori a privit-o mirat şi bucuros, şi-a mers mândră până la maică-sa, care-a luat-o de mână şi i-a promis o îngheţată pentru fapta vitejeasca. P-ăştia mici nu ştii niciodată ce-i atinge şi ce nu, ce trece pe lângă ei în zbor şi ce se-nfige în miezul lor cu rădăcini noduroase, de nu mai scapă tătă viaţa.

Erai frumos, blând şi cald, şi schimbai vieţi proaspete, şi bucurai copii sărmani, şi oameni mari sărmani, într-o ţară care se luptă se uite atâtea grozăvii şi să repare atâtea distrugeri, şi-asta nu-i urcare pe piedestal, îi adevărul curat şi parfumat: eşti parte din salvare. Din salvarea aia complicată şi neorganizată, din rezistenţa parfumată şi mută a frumuseţii, din reţeaua tăcută a zâmbetelor blânde aruncate în calea răutăţii şi-a morţii.

Şi eşti parte a acestei salvări cu totul; cu toate feţele, relele şi mofturile tale, ca noi toţi.

Şedeam, asta cred c-am mai zis, şedeam pe bordură în spatele tău, lângă şirul lung de copii zgomotoşi, le-ascultam vorbele şi urletele cu privirea odihnită pe spatele tău, erau diferiţi, miezuri de oameni mari, doi băieţi se tot lăudau că unu’ o să facă mai bine ca altu’ şi-mpreună râdeau de cei care aveau deja arcu’ în mână şi nu reuşeau cine ştie ce, ce spirit oribil de competiţie aveam şi noi când eram mici, tu n-auzeai nimic din toate astea, şi pe mine zău că nu mă durea nimic atunci, deşi eram toată numa’ vase de sânge stând să se spargă şi să mă-nece, da’ atunci nimic nu mă durea, era încă primăvară şi soarele era blând, mă făcusem covrig ca un câine vagabond şi mă uitam la tine cu nesaţ, că nu ştia nimeni cine sunt, şi ce fac, şi de ce mă uit aşa lung la tine, o pierdusem pe Melania prin colţul cercetaşilor, chinuind un băiet de vreo 10 ani ca să-nveţe să facă noduri marinăreşti, mă bucuram la fiecare copil care reuşea să nimerească ţinta, m-am bucurat şi când ţâncu’ ăla blond lăudăros le-a tras pe toate pe lângă, laaasă, să-nveţe de mic că nu vorba face treaba, mama ei de treabă, asta mică mi s-o împlântat în retină până la moarte, şedeam la soare ca un şarpe pe nisip şi nu mă durea nimica, şi-aş fi şezut acolo o eternitate, doar aşa, privindu-te pe tine întreg, între copii, sub soare blând de primăvară, printre tancuri şi tunuri. Da’ a venit Melania c-un pahar de bragă, şi m-a certat că stau acolo şi mă uit la tine ca proasta, şi n-am ştiut să-i explic. Blândele mele iubiri eterne.

Şi dac-aş şti că Gilles şi-a înşelat nevasta cu soră-sa, sora nevesti-sii, nu a lui, deşi mna, la o adică, nici cu soră-sa n-am avea chiar aşa o mare problemă atâta timp cât nu s-ar gândi să procreeze, munca lui de-a ţine în viaţă o sticluţă de parfum cu miros de Mesopotamia n-ar fi nicidecum murdărită. Gilles ar fi tot Gilles, şi mi-ar plăcea la fel de mult, cu tot cu motocicleta lui verde, cu franceza lui aromată şi cu felul ăla electrizant în care i se înlănţuie în ochi cuvintele-poveste.

Atâta ştiu, atâta fac. Nu-mi trece, iată mărturie două pagini şi. Nu pot să te mai văd acolo, cu sabie, printre ruine de cetate, nu pentru ce mi-e când sunt acolo, ai văzut cum mi-e când sunt, ci pentru ce urmează după. Apăi câte pumnale să mai înfig şi de ce să le mai înfig în neştire, de parcă eu chiar n-aş avea nici un rost pe pământ? Am şi eu unul, infinit mai mic decât al tău, şi-al altora ca tine, că dac-aş fi o piesă de blazon aş fi leul ăla urât din stânga la care oamenii nepricepuţi se uită târziu, dacă se mai uită vreodată, da’ ţin armele în gheare şi-i nevoie şi de noi pe lumea asta, şi trebuie să ne facem şi noi treaba aşa cum se cuvine, ca să meargă toate strună. Eu nu schimb vieţi şi nu salvez copii, da’…sper că ajut pe alţii să facă asta cu bine. Sper.

Carevasăzică: mulţumesc de invitaţie, dar nu. Nu-ţi răspund, ştiu că nu m-aştepţi. Te-aş vedea, rău de tot, şi cred că d-asta am plâns pe “Odessa”. Pe “Mein Teil” cred c-am plâns pentru că plânsesem pe “Odessa”, deşi am zis că nu mai fac, iar la Kalyi Jag am plâns pentru că nu-s ţigancă şi nu ştiu să-mi cânt lacrimile. Bine că ne-am lămurit care cum a fost.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 7 Septembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: