In „Stargate SG1” se chinuiau intr-un timp, spre sfarsitul serialului, cu niste paraziti extraterestri care-ti intrau prin ceafa si-ti rodeau tesuturile pan’ la maduva, unde se-alungeau frumos, cu coltii-n creier si cu corpul in canalul vertebral, controlandu-ti sistemul nervos central. Traiai asa cu ei, ca n-aveai cum ti-i smulge, si nu stiai ca-i ai decat daca erai baiet tare destept si tare infipt in mintea ta proprie, ceea ce, sa recunoastem, nu suntem mai nici unu’, iar daca le murea corpul, ieseau din el si parazitau pe cine le pica mirosu’ in timp de nu stiu cate zile, ca nu puteau trai singuri in afara.

Da’ eu nu vreau sa mor inca. Sigur ca e corect, din puncte de vedere foarte diverse, sa ma tin dreapta si mandra si sa strig ca n-am de ce sa te smulg din maduva mea, ca nu mi-ai gresit cu totul si ca mi-ai adus mai multe bucurii decat tristeturi si ca ce viat-as mai fi avut eu acum daca n-ai fi aparut tu in ea, zambind, dansand si lipind, da’ cred ca-i mai bine sa-mi duc genunchii la buze si sa recunosc ca minunea asta de corectitudine a asa-zisei prietenii dintre noi face cate-o implozie pe zi si nu lasa-n urma mai mult decat schije, balti si gauri. Nu-ti pot fi prietena adulmecand moartea unei legaturi pe care ti-o doresti, pandind cate-un locsor ramas gol in tine in care sa ma-nghesui sau cersind cate doua-trei ore ramase libere in timpul tau pe care sa ti le ocup cu ochi rugatori de, stii deja, caine vagabond. Ma autodistrug. Vreau sa te desprind de maduva mea, urland in tacere de durere, si sa supravietuiesc acestei torturi, si sa ma-nvat cu gheata lasata-n loc. Sa nu-ti mai scriu cu accent moldovenesc, ca n-ai tu trebuinta de-asa ceva, sa nu te mai anunt pompos c-o sa-mi treaca, desi sunt inca in stadiul de speranta disperata, sa nu mai astept intr-un colt sa ma rogi sa nu-mi treaca, sa ma mai tragi de mana-napoi, sa vina iarna si sa-ncepi sa faci iar vin fiert, sa porti camasi si sa mirosi tot a sapun si-a fum de tigara proaspat, sa sa sa, toate celelalte. Pentru ca mangai cu dosul palmei un bot de magar crescut in munti, intr-un fel atat de dureros de bland, si pentru ca porti la mana ceasul care s-ar putea sa fie acelasi din prima zi, revad, dupa o saptamana de inghesuit, sufocat si luptat, cercul arzand in mijlocul caruia inca mai dansez, cu talpile sangerande si cu poalele rochiei fumegand, si ma gandesc ca singura solutie viabila e, totusi, sa-mi iau avant si sa m-arunc afara. Sa salvez ce-a mai ramas de salvat.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 21 August 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: