Îmi surprind tălpile strâns lipite de pământ, pământul meu şi-al tău, pământ blând şi cald, ca inima mea şi ca inima ta, şi-mi vine să zâmbesc tainic. Nu ştiu de ce, trăiesc bucăţi mari de timp doar bucurându-mă ca trăiesc pe pământul ăsta de când m-am născut.

Diacritice pentru schimbare.

Săbiile nu strălucesc în soare, iar domnii şi domniţele le mânuiesc îmbrăcaţi în haine de stradă. Fumează mult, cu toţii, râd ca la orice antrenament, pentru oricare alt sport, Răzvan urlă la ei şi-i ia peste picior ca orice alt antrenor, şi le verifică, la sfârşit, toate zgârieturile, tăieturile şi incheieturile umflate. Sunt rezervat prietenoşi, ca nişte obişnuiţi cu aplauzele şi cu ochii mari ai trecătorilor care rămân trecători, cu oameni care vin fascinaţi şi pleacă repede, că-i scump, dureros, relativ periculos, cu multe eforturi, deplasări în oraşe de provincie din fonduri proprii şi straturi groase de reticenţă. Augustin îţi pune în braţe regulamentul de ordine interioară şi-un fel de poster plastifiat cu nume de arme perfect necunoscute, şi nu ştii până la sfârşit dacă te crede plictisită sau dacă speră că rămâi. Augustin e tânăr şi zâmbeşte copilăreşte, chiar şi-atunci când îl bate Răzvan de-l usucă, şi-i, probabil, din Craiova. Merge la aceeaşi facultate cu Adi, personalitate îngrozitoare mirosită de la distantă, privire întunecată şi-atitudine de om trecut prin destul de multe cât să i se pară mofturi problemele şi traumele celorlalţi, ceea ce-l face, probabil, să se-antreneze la o distanţă rezonabilă de ceilalţi, da’ Adi, cu toate astea, e singurul care face reclamă cu-adevărat bună societăţii, pentru că nu doar antrena băietu’ nou de patru întâlniri şi nu doar punea vizitatorii să-ncerce cele 7 lovituri de bază, da’ spunea, cu forţa unui om pentru care nimic nu-i imposibil, că nici el nu-i de mult acolo, şi nici el nu ştie nimic-nimic despre scrimă, istorie sau tipuri de săbii, şi nici el n-are cine ştie ce condiţie fizică, da’ uite, iată-l, se poate. Iar dacă nu-ţi zice nimeni asta, ridicând din umeri a nepăsare, nu te trăzneşte c-ai putea şi tu, la o adică, într-o zi, să-nvârţi o sabie în felul ăsta, să ţi se continuie braţul cu metalul strălucitor şi să uiţi de orice altceva ar exista în vieţile astea, în afară de soare şi două săbii. Să exişti, să respiri şi să gândeşti aproape identic cu un om vechi de mai bine de 600 de ani, a cărui lume e atât de ameţitor de diferită de-a ta, şi totuşi identică, în momentele în care te amesteci cu metalul sabiei.

Mă voi duce, intuiesc deocamdată. Ceea ce mă face să spun “intuiesc” şi “deocamdată” sunt probleme psihice vechi, că n-oi fi în stare, că n-o să-mi iasă, că nu pot, că nu merit, că n-am drept, curaj sau talent, da’ le-oi depăşi pe toate până în ianuarie.

Te văd, în sfârşit, om între toţi oamenii. Marea descoperire, şi ultima, făcută ieri, simplu, fără tragism, descoperire veche şi învăţată deja de pe străzi, e că nu eşti nici pe departe atât de liber pe cât te arătai şi că mie asta-mi plăcea, cel mai şi cel mai mult, la tine. Gesturile, vorbele şi privirile tale, viaţa ta întreagă, luminoasă şi veselă din principiu, devenea aproape magică prin libertate. Şi nu minţeai în nici un fel, erai nelegat când stăteai lângă mine şi toată existenţa ta de şarpe-lup era luminată de libertatea mişcării, a minţii şi-a braţelor tale, şi-ai fi rămas în continuare pe piedestalul ăsta de rară şi mult-căutata frumuseţe dacă nu te-aş fi surprins aşteptând crispat să-ţi răspundă la telefon, probabil căutând o serie de cuvinte potrivite ca să nu adânceşti cine ştie ce crăpătură ai apucat să desenezi mai devreme, şi dacă n-ai fi fost din întâmplare în câmpul meu vizual când ţi-ai plecat fruntea abătut-apăsat şi-ai spus “Nu pot azi…”. Când n-ai râs la glumele lor cu “Her Highness”, tu, care râzi de orice, ştii cele mai bune bancuri cu Iisus şi-ai băut bere, la viaţa ta, cu solistul de la Haggard. Astea două priviri ţi-au făcut viaţa, dintr-odată, perfect normală, bărbat simplu şi cuminte, care nu poa’ să bea bere cu băieţii de la fotbal după meci pentru că-l aşteaptă ea acasă, şi deja-i  supărată de două zile, şi tre’ să calce cu grijă în preajma ei, câteva zile, până-i trece. Tu, care puteai orice şi te duceai după orice îţi trebuia, animalic, simplu şi sincer. Uf.

Cât despre mine, m-am hotărât, brusc şi clar, tocmai în momentul în care-ţi plecai privirea, că nu vreau, cu nici un chip, niciodată, sub nici o formă, pentru nici un bine, în nici un fel de complex de circumstanţe, să fiu fata care aduce aşa privire pe chipul unui bărbat, oricum ar fi el. Te-ai nimerit tu în situaţia asta, înaintea ta au mai fost nenumăraţi, necunoscuţi din metrou sau din trenul de Buzău, prieteni de-ai mei şi prieteni de-ai prietenilor mei, profesori şi studenţi şi muzicieni, da’ eu doar din privirea ta m-am hotărât să mă dau peste cap de câte ori va fi nevoie, să mă cresc singură, bine şi frumos, să mă fac deşteaptă, puternică şi pricepută, să mă păstrez veselă, blândă şi uşoară, să nu care cumva s-ajung vreodată la capătul celălalt al unei astfel de legături. Oricât de sufocant de frecvente ar fi ele, oricât de aproape de imposibil mi-ar fi ţelul ăsta. N-oi fi având şanse de izbândă, da’ am să-ncerc până la sânge.

Cam atâta cu tine. Împachetat frumos în cutiuţă, legat cu funde, nu mai aştept nimic de la tine. Vom deschide cutiuţa dacă va fi cazul, dacă vei vrea să fii din nou liber, dacă vei vrea să fii liber lângă mine, dacă voi fi eu în stare să-ţi îmbrăţişez libertatea fără s-o sufoc şi fără să mi-o rănesc pe-a mea. Îi complicat şi posibil, da’ absolut irelevant azi.

N-am stat aşa mult la UNArte, da’ cât am stat m-am bucurat. O fi fost ceva cu soarele, sau cu iarba, sau cu mirosul de lut şi praf de ipsos, da’ o pus peste starea de spirit deja bună un strat gros de-ncredere şi de bucurie, că uite câţi oameni creează în oraşul ăsta, ce frumoşi sunt ei şi ce frumos muncesc ei arta, şi ce bine că-s destui cât să ne bucurăm, fiecare, de câţiva dintre ei. Zgomotoşi, împrăştiaţi şi-ncântaţi de toate ale lor, ascultând Bucium şi bând socată la 1 leu paharu’, din nou o spun de-a dreptu’: uite, ba, ce bine şi frumos îi şi la noi, dacă ştii un’ să te uiţi. Atâta, c-altfel nu mă pricep să critic, unele obiecte erau frumoase tare şi-ţi venea să plângi că nu poţi să le iei acasă, iară p-altele nu le-aş fi înţeles nici dacă mă lăsai lângă ele cinci ani. Da’ na, nu despre înţelegere îi musai vorba, ştie toată lumea.

Trebuie să cresc frumos şi liber, şi cred că un contract de muncă pe 10 ani, o slujbă plăcut obositoare şi bine făcută, o uşă de Fri Kultur mereu deschisă şi-o sabie în mână e cam tot ce-mi mai trebuie pentru asta.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 7 Iunie 2015.

2 răspunsuri to “”

  1. Ba poti 🙂

    Apreciază

  2. Chiar pot? Chiar tot?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: