Chiar asa, sa vorbim despre asta intr-o zi, cand vom fi amandoi beti morti.

Am mecanismul asta, oribil de distrugator, descoperit doar pentru tine, in care simt nevoia sa distrug totul, pana la pamant, praf de pusca si resturi de carpe, ca s-o pot lua de la capatul cel curat. Ai niste fotografii ingrozitor de frumoase, langa niste fete ingrozitor de frumoase, in locuri ingrozitor de frumoase. Fetele astea manuiesc si ele sabii, urca si ele pe munti, chiar iarna, chiar pe zapada, ajuta si ele copiii autisti, is voluntari in tot felul de organizatii, citesc carti destepte si mai mult ca sigur ca le si inteleg, vietile lor inseamna evolutie, bucurie si onoare, sunt oameni care muncesc, construiesc si traiesc, oameni-scanteie, ca tine. Fetele astea au stat intr-o seara pe-o podea de lemn si-au pictat scuturi.

Mi-s mica, mica de tot, mica cum nu stiu sa fi fost vreodata. Mica si proasta, un fir de nisip de Odessa, si nu in sensul visator si poetic, nici pe departe, nu sunt un fir de nisip intre cele nu stiu cate miliarde de oameni inghesuiti pe pamant, nu, viata mea chiar e doar atat, o adiere de vant ce ridica uneori cate-un fir de nisip de Odessa, aseaza uneori cate-o suvita de par pe obrazul unei fete intristate, ridica de jos cate-un bon de casa mototolit si-l muta trei centimetri mai incolo, dar atat. Nu fac mai nimic, nu fac nimic in vietile oamenilor care ma numesc „prieten”, n-o sa am niciodata pacienti de salvat de la moarte, posibil nici macar „pacienti”, nu-s voluntara pentru nimic si nici macar pentru monarhie nu-mi vine sa ies in strada. Nu creez nimic, nu-nvat pe nimeni nimic, nu distrug nimic. Aduc cate-un zambet pe chipul cuiva, uneori, intorc capul dupa motociclisti si dupa caini, am doua carti de colorat si doua seturi de creioane, citesc Sven Hassel cand sunt foarte trista si nu las nici un fel de urma, in viata nimanui.

Azure, gules, sable, vert, or, argent, gironny, chevron, fleury, parted per pale. 

Mi-e sila de mine. Mi-e teama de rationalizarea asta oribila. De claritatea prapastiei asteia dintre noi si de bucuria cu care m-am aruncat in ea. Vroiam si eu sa pictez un scut undeva, candva, pentru cineva. Sa zicem asa, treaca de la noi, e vorba doar despre scuturi.

Nu ma-nvat minte sa sed in banca mea, cu oamenii mei plictisitori, care nu schimba nimic, nu spun nimic, nu stralucesc in nici un fel. Ma tot duc dupa lumina, molie proasta ce sunt, si-mi tot izbesc capsorul moale de bec, doar-doar oi ramane lipita de el.

(Mi-ai stricat jucariile. Mi le crescusem cu drag si le iubeam mult, asa ieftine cum erau. Acuma iar nu stiu unde sa ma duc, la dracu’.)

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 29 Aprilie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: