Moale ca un bulgare de huma cum sunt, ma emotioneaza tot felul de micimi, printre care tiganii care vand buchete de liliac la Piata Sudului, citate prostute din Lucian Blaga, „Numai una” si-o manga in care un baiet isi dorise atat de mult un anumit lucru interzis, incat se facuse negru-albastru. Chiar asa, „black and blue”.

Adevarat, ai cel putin doua fete, si nu pot vorbi despre ele pe-ndelete decat aci, pentru ca aici am cele mai putine piedici de ordin social si cel mai lung timp din lume. Regrete repetate pentru public, lucruri mai inteligente, chiar daca fac, tot nu-mi ocupa degetele la fel de mult ca privirea ta.

Ai cel putin doua fete. Una in care aparent ne vedem de vietile noastre usor incrucisate prin (deja vechi) prieteni comuni, ambitii muzicale relativ inrudite, chiar daca separate, iti place tie sa te lauzi, de oaresicare diferenta de varsta, carti pe care se-ntampla sa le impartim, desi dumneata clar mai multa poezie decat eu, iar eu probabil mai multi soldati decat dumneata, si-o schita de afectiuni cinematografice comune, inca nelamurita si nediscutata. Pentru ca, de fapt, noi nu vorbim prea mult, si de-aici rasare cealalta fata, care ma bantuie, enerveaza si pe alocuri sperie, pentru ca mintea mea domoala si dureroasa n-a conceput niciodata o persoana care sa ma vrea fara sa-mi cunoasca bucuriile, armele si jucariile, iar tu pari sa ma vrei intr-o destul de slaba cunostinta de cauza, si oricat de multi neuroni mi-as lega, biciui si munci, tot n-ajung sa schitez vreun motiv pentru care m-ai vrea asa, daca nu ma stii asa, aoleo. Mai pe scurt, cel mai scurt, cam atat: „Aoleo!”.

Partea buna e ca te-ai dat jos de pe piedestal singur, fara nici un fel de ajutor de la mine. Partea proasta e ca piedestalul tau are, oricum, forme si consistente nelamurite, asezate mult dincolo de tabieturile si de controalele mele, astfel incat m-am hotarat sa nu mai fiu atenta la el si sa nu ma mai chinui sa-l definesc, ca si-asa mi-e destul de greu sa definesc orice are legatura cu tine. Si-asta, in sine, imi place deja foarte mult.

Desi propovaduiesc libertatea de expresie si eliberarea de sub sabloane de ani buni, ma surprind, intre doua temeri si-o siguranta crapata, dorindu-mi, pentru fractiuni de secunda, sa te inregimentezi in norme sociale si sa ma scutesti de toate aceste vartejuri, cutremure si batalii dinauntru. Pentru foarte scurt timp, cu corectari rapide, imi doresc sa pot sa te invinuiesc pentru lucruri „normale”, sa gandesc si eu in tipare, ca restu’ muierilor de varsta mea, sau de orice varsta, sa-ti numar telefoanele si sa ma enervez ca-s atat de putine, sa ma supar ca ma lasi sa merg singura pana la Rosetti si s-aleg de-acolo un taxi la intamplare, fara sa te oferi vreodata, cavalereste, sa ma conduci pana-n fata blocului in miez de noapte, sa-mi fi promis mari, tari si mine de sare si sa nu mi le fi dat, ca sa pot spune despre tine lucruri urate, dar drepte, sa ma pot intrista apocaliptic dupa tine, sa ma fi simtit folosita si aruncata, sa-mi fi putut pune mainile-n cap, rupe camesa de pe mine in plans, iesit cu fetele-n baruri si baut pana dimineata ca sa-mi uit tradarile, durerile si dezamagirile.

De plans am plans numa’ aseara, de teama sa n-ajung si eu neagra-albastra cand te-oi pierde de tot. Daca s-o-ntampla vreodata sa te pierd de tot.

Altfel, nu-ti pot nega viclenia de-a nu-ti parasi niciodata libertatea si de-a nu lasa niciodata in urma aproape nimic de reprosat, ai spus „cred ca trec” si n-ai trecut, ai spus „poate” si n-ai venit, ai disparut fara sa fi promis vreodata ca te-ntorci sau ca ramai, si stiu eu si eu prea bine ca-i mai frumos asa, doar inventasem „regulile” astea cu mult inainte sa te gasesc pe tine gata potrivit intre ele. Sunt arhitect si inginer in acelasi timp, desenasem deja cladirea asta si era frumoasa tare pe hartie, da’ acum ii timpul s-o adaptez din mers pe pamant, unde colturile nu-s chiar drepte, chiar mereu, si mai ploua in unele zile, si in unele e prea cald, si uneori trebuie s-astept zile-ntregi fara sa fac altceva decat s-o privesc, iar alteori ma izbeste frumusetea ei in moalele capului, frumusetea aia reala, cu miros de pamant reavan, si-asprime de perete viu sub degete, si alb de var proaspat, si sunet de picaturi de ploaie lovite de-acoperis, si toate celelalte minuni care nu erau pe hartie, chiar dac-am pierdut unghiurile drepte, potriveala perfect masurata a ferestrelor si ornamentele perfect fixate deasupra usilor. (Din punct de vedere stiintific, acesta este, desigur, un paragraf dureros de stramb. Raman deschise celelalte puncte de vedere, poate-poate m-oi mai curata prin ele.)

Asta pentru c-am promis ca nu-ti mai scriu foarte des si nu pot sa-mi pierd cuvantul de cercetas oferit drept garantie.

Avem, da’ tu nu stii, o problema serioasa cu muzica pe care ma obligi s-o ascult cand sunt acolo. Unde io-s facuta cum sunt, ca hotii, am impresia ca si aia pe care-i plac is facuti la fel de sucit ca mine, asadar si pentru tine muzica trebuie sa fie forma de expresie a gandurilor, ideilor si sentimentelor pe care nu putem inca sau nu ne dam voie inca sa le exprimam in cuvintele noastre. Intoarcerea repetata la Villagers of Ioannina City ar trebui studiata cumva in absenta mea, ca sa-mi iasa serios din cap gandul ca ne leaga in vreun fel. „Victor and his Demons” e foarte posibil s-o fi stiut-o dumneata de dinainte s-o stiu eu, si chiar dac-ai aflat-o de la mine s-o adopti ca pe-un fel de imn personal fara nici o legatura cu sursa. „Drum bun” se prea poate sa fie o intamplare, e un cantecel relativ cunoscut in tara, nu-mi amintesc sa fi stat vreodata cu tine la povesti despre soldatii mei, nici n-are cine sa-ti fi povestit despre ei, pentru asta n-am nici un fel de legatura logica cu mine si tot nu m-am putut opri din a simti-o direct in oase, de parca mi-ai fi despicat bratele c-un topor si-ai fi privit fix in miezul acela despre care scriu aici obsesiv, dar pot vorbi atat de rar cu dintii. Oricum, neuronii mei legati imi spun c-a fost o intamplare, chiar si numele meu strigat la inceput; eram acolo la masa, probabil ti-am intrat sub ochi din intamplare, iar Melania nu pare genul de om sensibil la cantece de plecat la razboi. E a doua oara cand iti explic ca ma doare „S-a votat codul penal” pana-n maduva oaselor, fara detalii, ca n-ai niciodata timp pentru ele. Si nu-mi place neaparat Ludmila, daca e s-aleg o rusoaica trebuie s-aleg Olga, fara sa ma fi lamurit vreodata de ce. Dar imi place cantecelul cu Ludmila si cu samovarul, desi nu-mi mai poate placea Tudor Gheorghe, pentru ca-ti place tie prea mult, Melania se pricepe prea mult la el si m-am si procopsit cu scama de la alegerile prezidentiale impotriva lui, iar eu tiu mult la omul din spatele microfonului. Si tiu foarte mult si la „Mi-am luat si eu nevasta/ Urata si cam proasta/ Am doi copii cu ea/ Si-i feresc cat pot de mult de soacra-mea.”.

Si-ti pot reprosa ca nu m-ai invatat inca sa joc table.

Se pare ca-i chiar adevarat, domnii cu plete chiar se pricep la sampoane, balsamuri si masti de par. In prostia mea delasatoare credeam ca-i doar o legenda urbana.

Era o vreme, Liz cel drag sigur isi aminteste, in care citeam bucati pe care le scria si credeam, din toata inima, ca ies toate din imaginatia ei si ca oamenii aceia nu exista si nu se misca asa cum povesteste ea. Mi-o zis intr-o zi ca ei exista si se misca asa cum povesteste ea, ca n-o inventat nimic si ca pot sa-i si cunosc daca iau un tren inspre Galati, ulterior inspre Cluj, moment in care am crezut din toata inima ca astfel de lucruri nu i se pot intampla decat lui Liz, eventual altora ca ea, dac-or exista, zicem ca da, ca marja de eroare, orisicum putine. Ei, acu ca mi se-ntampla si mie si-as putea sa le scriu si eu pe curat, fara imaginatie, in cuvinte vii si sincere, ma trezesc blocata, rosie-n obraji, tragand draperii groase, cu privirea plecata-n pamant, peste arsuri in forma de varfuri de degete, peste buze muscate, peste urma sabiei cu care m-ai lipit de tine, pentru ca cealalta mana ti-era inclestata in parul meu, si peste „Numai tu.” soptit nu-stiu-cum, pentru ca am probleme mari de incredere, si frici mari, si-o inima neagra-albastrie, de om urat care si-a trait viata asteptand, si-oricat de strans ma legi, si-oricat de ragusit soptesti, si-oricat de hotarat te-arati, cand te-arati, pe bucata de Vasile Lascar dintre Batistei si Rosetti tot mi se face teama c-o sa-ti treaca, ca ti se pare, ca nu-s nimic mai mult decat o briza in viata ta, cum aud eu ca patesc oamenii ceilalti, care-si duc vietile in moduri relativ obisnuite, cu valuri de sange navalite-n cap, „Dracu’ m-a pus” si isterii de moment.

Concluzia ii tot aia: alt drum n-am de apucat decat „Ne-om vedea cand ne-om vedea si-om face cum ne-o veni”. Enjoying the ride, cum spunea cantecelul acela vechi pe care-am nadajduit mereu ca-l voi trai si iata, ar fi crima strigatoare la cer sa-l ocolesc tocmai acum, cand mi-o sarit iepurele-n cale.

Asa, acum ca-s obosita de la atatea cuvinte, ma retrag frumusel intr-un sanatoriu de provincie, asteptand nu foarte mult, doar sa treaca astea doua saptamani ramase pana la Ziua Victoriei, Ziua Regelui si Zilele Muzeului Militar National, inghesuite toate anul asta in acelasi sfarsit de saptamana. Inima mea trebuie pregatita pentru atatea emotii si surprize, „Deutsche Freikorps” suna a ceva ce-as regreta viata-ntreaga daca n-as vedea, niste oameni care colectioneaza arme in Ploiesti vin sa ni le-arate, sper, abia astept sa ma duc si sa ma prostesc printre atatea lucruri pe care le iubesc, intr-un fel, urand in egala masura ceea ce iese din ele cand sunt folosite nu in curtea unui muzeu si nu in cadrul unor festivaluri pasnice medievale, ci dincolo de garduri si de cladiri, dezlantuite in slujba mortii. (In aceasta afacere, iata, esti doar un mic bonus in paranteza. De parc-ar fi o crima sa am slabiciune pentru sabii si pentru oamenii care le manuiesc. De parca nu exista fete pe lumea asta cu slabiciuni pentru tatuaje, par blond si lung de viking sau uniforma de marinar.)

Va multumesc pentru efort. Mi-ar placea sa va promit ca nu mai fac, da’ mi-e imposibil.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 27 Aprilie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: