Nu-i numa’ c-au cantat „Happiness Provider”, care-i obsesia mea de fundal din Luna Amara, pe care nu m-am gandit in vecii vecilor c-ar putea s-o scoata la lumina din capatul mintii chiar ei insisi, chiar dupa atatia ani, chiar intr-un concert aparent oarecare din Fabrica. Nu-i numa’ asta, da’ o fost o parte.

Ma pot cotrobai dupa postari vechi despre Luna Amara, dupa euforia de dupa turneul de aniversare de 10 ani, blogul asta incepe cu ceva bazat pe „Dizident”, vreo 5+2 ani din viata mea sunt inghesuiti in „Downtown Jesus”, constiinta mea de „om” s-a tesut pe „Gri Dorian”, pe vremea cand toata lumea o asculta si prea putini o internalizau, m-am indragostit si dezindragostit pe Luna Amara, tigrul meu de plus poarta tricou alb „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep”, primul album pe care l-am cumparat vreodata o fost Luna Amara, da’ ii musai sa vorbim despre noutate, nu despre istoric.

Or avea ei 15 ani impreuna, da’ 10 si i-au petrecut cu mine. Fara sa stie, desigur.

Nu-i nici asa usor ca atunci cand te-ntalnesti c-un prieten vechi. (Singurul lucru pe care l-am invatat de la Milan Kundera, n-avand nici bani, nici dorinta de-alte carti de-ale lui, o fost ca prietenii vechi sunt un fel de cufar de comori pentru ce erai pe vremea cand erai prietenul lor si ca intalnirea cu un astfel de prieten iti intoarce personalitatea, aproape automat, la aia pe care-o aveai atunci cand ii erai, cu-adevarat, prieten. Asa „rezista”, de fapt, prieteniile vechi intre oameni care se vad foarte rar.) Nu-i chiar asa. Piesele vechi au sunat a nou, miroseau altfel si eu respiram altfel pe ele, m-a izbit, chiar in moalele inimii, nu chiar de la „Cui si spin”, da’ sigur de la „Somn” incolo, ca pe oamenii astia m-am catarat, cu caramizile lor mi-am desenat fundatia si din fumurile lor am inceput eu sa respir, ca din toate sticlariile si metalele care mi se ofereau in rafturi la varsta aia, in care puii de om incep sa probeze totul, imprastiat si nerabdator, ca sa se-aleaga cu macar doua-trei podoabe la sfarsit, din toate „marfurile” i-am ales pe ei si m-am tinut de ei cum te tii de franghiile unui pod de scanduri, nu te-ajuta, obiectiv vorbind, la nimic, ca daca-i vorba sa se rupa se duce dracu’ si daca te tii tu de franghie, si daca nu, dar faptul c-o simti in mana te face sa mergi mai drept, sa te clatini mai putin, sa treci mai repede peste temeri si s-ajungi de partea cealalta zambind demn, nu tarandu-te in genunchi. Sigur c-ajungeai dincolo si fara ei, asta nu contesta nimenea, da’ ai fi aratat mult mai rau, ti-ai fi stricat linistea mintii si ti-ar fi fost rusine ca ti-ai indoit spatele si ca ti-ai julit genunchii.

Desi, mna, multi traiesc cu ei asa, nici asta n-ar fi fost chiar o tragedie. Io una cu ei am trecut peste prapastii, rauri si transee, cu ei trec inca, deja sunt convinsa ca tot cu ei am sa le trec si de-acum incolo.

Pe langa revederea radacinilor, radacinile alea reale, la fel de importante…Eu nu cred ca oamenii astia pricep ce-au facut ei in astia 15 ani. Zau, ma cam enerveaza, ma enerveaza senzatia asta de „Baaaa, voi habar n-aveti ce faceti, nu numa’ pentru noi, direct si-aproape palpabil, da’ si pentru cei din jurul nostru, care se bucura pe gratis de sanatatea noastra mintala, de bunatatea noastra conservata, de blandetea sau inovatia pe care reusim sa le intretinem pentru ca, din cand in cand, va mai ascultam in casti sau va mai vedem zdranganind o chitara si racnind un adevar”, le-as zice, da’ nu stiu cum, nu stiu unde si cum sa le spun c-am ascultat „Gri dorian” prima data la paispe ani si ca piesa aia o-nsemnat, in mintea mea, la fel de mult ca mana mamei cautand febra pe fruntea mea sau ca mersul la cules de porumb in fiecare toamna de copilarie. Ca ai o piesa buna, poti sa ai, poti sa ai cinci-sase, sa castigi un ceva-ceva-awards, sa scoti trei albume, oamenii sa tina minte numa’ unu’ pentru c-ai terminat facultatea si v-ati raspandit in vietile voastre individuale, da’ cand stai cu astia patru oameni 15 ani, si sigur nu-i usor sa tii o trupa impreuna, hohohoooo, in fiecare zi vedem oameni care esueaza in sau refuza foarte devreme munca asta, si stai si canti mereu-mereu, imi canti mie 10 de ani din viata, tocmai aia 10 in care ma-ndragostesc pentru prima data, citesc tocmai cartile care-mi vor forma umbra pe asfalturile viitoare, tocmai ce-mi stabilesc regulile care mi se potrivesc, reguli pe care-am sa le urmez inca Dumnezeu-stie-cat de-acum incolo, 60 sau 70 de ani, sau numa’ 20, fiecare dupa noroc, aia 10 in care trebuie sa-mi aleg meseria, trebuie sa m-asigur c-am s-o fac cu drag si cat mai corect imi va fi posibil, sa-mi aleg, hoho, persoana cu care-mpart lucruri in marele meu egoism uman, sa-mi aleg ideile pentru care-am sa vreau sa mor, sau sa ridic pumni inspre cer, sau sa-mi risc locul de munca, sa-mi canti in tocmai 10 ani si sa ma scoti asa la capat, pe mine si pe-atatia altii, pe altii si pe copiii lor, pe prietenii lor, poate chiar pe parintii lor, sa reusesti sa dai viata, ca doar nu-i omu’ nimica daca doar respira, mananca si doarme, viata-i gandire si demnitate si intrebare-raspuns, sa poti sa faci toate astea ii pur si simplu extra-or-di-nar. Si d-asta pot eu spune, razand, poate un pic deplasat si poate c-un vag aer psihiatric, ca poate nu-i chiar „normal” ceea ce spun, ca mie Luna Amara mi-o dat viata. Luna Amara, mama, tata, scoala, profa de istorie din generala, Andrei Makine si-altii. Dar si Luna Amara, da, pe chiar acelasi plan cu mama si cu tata.

Nu-s prea coerenta. N-am putut niciodata sa fiu prea coerenta cu ei, cu-atat mai putin in dimineata asta, dupa noaptea trecuta.”Cui si spin”, pe care o simt si inteleg abia acum, ca ma-ntreb abia de vreo trei ani si abia acu unu’ mi-am raspuns. „Loc lipsa” racnit ca niciodata, pentru ca „Je ne suis pas Charlie”, da’ nici musulman nu sunt, da’ sunt om si-am ceva cu mintile inchise implicate in toata afacerea asta, pentru ca homosexualii sunt tot batuti in Rusia, si oamenii inchisi pentru expresia dezacordului, si fostele colonii franceze din Africa tot n-au apa, pentru ca in Sierra Leone inca sunt scoase la suprafata diamante de-aceiasi copii nemancati, nedormiti si nevisati, pentru ca in Cecenia oamenii, sunt convinsa, inca invata sa faca bombe ca sa se razbune pe alti oameni, morti de zeci, poate chiar sute de ani, pentru ca am colegi care sunt cum sunt, care vor deveni, si ei, medici, in tara asta bolnava pe atatea straturi ca habar n-am de unde sa-ncep cu vindecarea; „Am ceva cu mintea ta!” racnesc, la randu-mi, de ani buni si-o fost bine s-o racnesc impreuna cu o suta si ceva de altii. Si draga mea „Luni de fiere”, „Piesa asta e pentru prietenii nostri plecati de-aici. Ii intelegem, dar ne e dor de ei.”, care si-a schimbat dintr-o data emotia si continutul, care era, pana ieri, despre mine si despre altii ca mine, care stiu ca-s urati si prostuti si slabi, care-au lasat lumea sa se-ntample fara ei, crezand ca nu merita sa-i apartina, dar sperand in continuare ca „undeva, candva”, si-acum e, iata, despre Orbu si cei ca el, despre profesorii si colegii mei care se duc sa-ngrijeasca straini fara gand de-ntoarcere, pe bani multi si viata lejera, casa-masina-mancare-vacanta-n-Romania-o-data-pe-an, dar eu, dac-as fugi, n-as mai fi cu siguranta eu, asa ca, iata, multumiti Lunii Amare ca raman sa ne chinuim impreuna si sa facem din tara asta, inca o data, bici. „In cercuri”, ailalta obsesie veche si niciodata ostoita, cantata rar de ei si-obsesiv de mine, prin casa, pe strada, pe coridoare de spital, „Tot ce-i nespus o sa moara supus”, uf, Doamne, cutit langa cutit langa cutit, infipte, scoase, spuse, iar infipte, iar scoase, uf. Si „Intunecare”, iar, cum o pricep si simt acum, cum mi-a intrat in reflex sa numar bisericile si spitalele din orase si sa ma sperii mereu de proportii, cum mi-e dor, cumva, de manastirile vechi, care ingrijeau batrani, bolnavi si saraci, am fost de fata la scoaterea lui „Teoctist” din versuri, pacat ca nu rimeaza nimic cu „Daniel”, omu’ isi merita gloria, o fost un urmas demn si-a multiplicat nesimtirea, bisericile si organizatiile adjuvante, asteptam ieri la Unirii si-mi venea sa bat in geamul Centrului Social Cultural „Sf. Ap. Andrei” sa-i intreb ce mama dracu’ fac ei acolo pentru societate si cultura, da’ nu-i nica, continuam sa umblam prin lume numarand biserici, spitale si orfelinate si poate-poate, intr-o zi, cine stie ce minune s-o-ntampla. „Tanagra Noise” o fost si ea, ea ca la inceput, nu ma obisnuiesc nici eu cu pierderile, poate ei da, nu stiu, ea exista la fel de la inceput si nu-mi ramane decat sa sper ca va veni o zi in care va fi privita cu nostalgie, devenind ea insasi o pierdere. Nu (mai) facem pogo pe „Ego nr.4”, adevarat, eu una n-am facut niciodata ca nu-mi vine, inteleg ca se simte lipsa, cred ca s-o-ntamplat sa fim aseara mai multi imbatraniti impreuna si-actualmente mai linistiti in spirit decat eram in vremea in care abia se lansase „Ego nr.4”. Sa nu ne fie luat in nume de rau, sa i se dea lipsei pogo-ului o conotatie pozitiva, de statornicie si „awareness”, daca poftiti. Facura si cover dupa „Man in the Box”, sa nu-si faca Nick nici un fel de grija, i-o iesit foarte bine si ne-o bucurat foarte mult. Da’ „Happiness Provider” ne-o lovit chiar in moalele capului, zau, n-avem destule cuvinte pentru multumire isterica.

Ceva nou si proaspat o fost si absenta lui „Rosu aprins”. Mie mi-a placut, se potrivea perfect cu orizonturile mele noi si ruperea legaturilor „traditionale”, cu reinventarea, reevaluarea si redescoperirea ideilor, oamenii au impresia ca stiu Luna Amara pentru ca stiu toate versurile de la „Rosu aprins” si pentru ca inceputul ei a fost prima bucata pe care-au invatat s-o cante la chitara in liceu, incepuse sa miroasa a paravan vechi si gaurit, nu din vina lor, nu din vina versurilor, ci a noastra, a celor de dincolo de scena. Orisicum, absenta lui mi-o placut.

Din cauza lui „In tine tu” si-a vorbelor de dinainte am inceput sa respir mai apasat si sa-mi strang pumnii a legatura, asa-i, Mihnea, asa-i de la inceput, bucuria, blandetea si lumina sunt in gesturile cele mici, facute pe negandite si pe nefiltrate, vietile noastre toate sunt doar atat, un sir de gesturi mici si gratuite, care-i bine sa fie mereu luminoase. Sa faci un singur lucru orbitor intr-o viata neagra si goala nu-i chiar asa dificil, iti concentrezi energia stransa in cutie si neirosita pe momente si-o sa reusesti, mai devreme sau mai tarziu, sa te definesti printr-o mare victorie. Cu-adevarat greu e sa faci multe, marunte si bune, pentru toti oamenii care-ti trec prin viata, in fiecare zi, indiferent de stat, stare de sanatate, anotimp, varsta si conditie sociala. Aaaasta-i cu-adevarat maret, dar nu-i nimica, „ai sa afli, si-ai sa stii, si-ai sa vezi”.

O tremurat podeaua sub talpile mele si mi s-o-ndoit pielea in fata boxei din stanga, sigur s-a-ntamplat ceva cu timpanul meu stang, care deja avea probleme de la raceala, am ragusit cantand si urland si mi-am regasit „acasa” cel vechi, romanesc si adanc personal. Tot umbland dupa domni din alte tari am uitat c-aveam un „acasa” chiar aici, ca vorbeste cu mine in limba care m-a crescut, despre lucrurile care m-au crescut si ca poate fi la 20 de minute de mers cu metroul si la un metru de locul in care respir. Oameni care m-au crescut, alinat si ridicat cu versurile, vietile si zambetele lor, oameni care ma vor tine dreapta si de-acum inainte, oameni pe care-i vom tine, la randul nostru, vii si nevatamati. Promisiune?

Ah, si-as fi ascultat Luna Amara chiar daca m-as fi nascut intr-o alta tara si-as fi vorbit in alta limba, pentru ca toate bucatile sunt la ei puternice, separat si impreuna. Trompeta aia are glas propriu, a avut mereu, uneori am impresia ca „vorbeste” chiar fara Mihnea, atat de natural suna, iar Serban cel nou (pentru mine) nu doar isi stie treaba, da’ si-o face cu scanteie si cu izbucniri, sigur piesele astea, teoretic vechi, miros atat de tare a nou si datorita lui. Toate instrumentele lor, vocile si energiile m-ar fi atras oricum, indiferent de ce-ar fi spus si in ce limba ar fi spus-o. (Spun cinstit, gandit si-n cunostinta de cauza.)

M-am trezit aproape razand, cu vagi dureri in incheieturi, mi-a ramas agatata la mana bratara de intrare, am s-o dau jos si n-am s-o pastrez, pentru nu mai pastrez obiecte cu-atata stoicism ca-nainte. Am invatat de-un timp c-am sa tin minte ceea ce trebuie tinut minte, iar asta stiu sigur c-are sa ramana.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 1 Februarie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: