Casa asta e prea stramta. E prea stramta pentru mintea mea si pentru jucariile mele. Ocup prea putin loc in ea, am pe rafturi prea putine carti, am patul prea ingust si niciodata facut asa cum trebuie, Kio ocupa prea mult spatiu si prea putin gol (desi face tot ce poate, micutul, e chiar un tigru de nadejde), biroul prea scund si prea plin de maruntisuri pe care nu le folosesc, am prea multe carti in prea multe limbi cvasi-straine, un televizor prea mic care nu prinde bine nici macar TVR1, am Internet din cand in cand, cand il doresc, dar il doresc rar, ca nu prea am ce face cu el, prea multe caiete cu prea multe fraze pe care le uit de la un examen la altul, prea multe pastile in dulapul din baie, cada prea stricata (asa am primit-o, nu i-am facut noi nimica, n-aruncati cu pietre), coloana de apa prea zgomotoasa si cablurile de Internet prea lungi, toate-s prea inghesuite si prea straine, sau mi-e mie chiar rau.

Chiar mi-e, am bolit azi de-a binelea. Am depasit norma cu cinci ore.

Nu-mi iese amiralul din cap, iar mie mi-e chiar teama de apele adanci.

Ma-ntorc pe nepusa masa la Luna Amara si-i vad in asa multe lumini noi, c-am sa si orbesc curand. Ii aud altfel, ii aud separat si portionat, le vad ordinea si logica dintr-o piesa-n alta, le recunosc „clasicismele” si ma sfasie nevoia de-un concert de-al lor, de parc-ar fi cu totul si cu totul noi.

O fi avand si sevrajul de Rammstein o parte de vina, e posibil.

Nu stiu de ce ma simt atat de obsesiv atat de singura, ca nu mi s-a intamplat nimic. Chiar nimic. Mi-am si imaginat azi cum stau in fata omenirii, dreapta, cu pumnii stransi si cu talpi de bocanci adanc infipte in pamant, strigand „N-am nevoie de voi, fir-ati voi sa fiti de tampiti!”. Omenirea, in schimb, m-a intrebat bland, usor mirata si teribil de trista, „Da’ ce ti s-a-ntamplat, fato, de-ai ajuns asa?”. Si-are dreptate, sarmana, chiar nu…nu stiu. Niste lucruri mici care-au inflorit pe-un pamant deja stricat? Ceva asa, probabil.

Poate nu v-am zis, da’ imi plac de mor cartile in care Diavolul e personaj. Umanitatea il inmoaie, sarmanu’.

Nu fac nica-nica, numa’ dau examene. Da’ mi-a placut la Medicina Legala, or fost doua saptamani de viata si de moarte, oribil examen, cursuri cu violuri, agresiuni de diverse feluri impotriva copiilor, un ceferist presupus beat taiat de tren ataaat de simplu si de clar ca-ti vine sa te dai cu capu’ de peretii aia albi ai salii, pe unul din pereti scrie maaaare, cu litere groase si cumva metalice, „Hic est ubi mors gaudet succurrere vitae”, care-nseamna un lucru frumos, adevarat, da’ duca-se pe pustii ca tot infricosator arata, limba asta moarta in sala asta alba unde moartea nu-i nimica, ba, da’ nimica, nici macar sursa de glume sau de zambete, moartea-i asa, un bustean, sau o bucata de material textil, sau o surubelnita, e un lucru de care te-ocupi in fiecare zi, c-asa ai invatat la scoala, si faci ce stii si faci bine si gata, aia e, unu-i taiat de tren, altu’ are urme de electrozi, altu’ are asa o cusatura aproape proaspata pe juma’ de cap, tu spui ce s-a-ntamplat si nici macar nu ridici din umeri, priviti, copii, marginile anfractuoase ale plagii, ia descrie-mi tu echimoza asta d-aci, Vasile, hai sa-l intoarcem pe partea ailalta ca sa vada astia micii lividitatile cadaverice. Sigur, oamenii ar trebui luati de mana si dusi o data-n viata intr-o morga, ii mai ieftin si mai simplu ca un pelerinaj la Ierusalim, la Mecca sau la Sfanta Parascheva,din care oricum nu se stie ce pricepe fiecare, da’ ar trebui luati si pusi asa, in mijlocul corpurilor care nu mai sunt oameni, chiar si fara sa le afle povestea, sa stea asa zece minute intre pereti albi, mese albe, dulapuri albe, in camera aia lunga si lata in care petele de culoare vin de la latina de pe pereti, de la metalul robinetelor si de la corpurile vii pan-acu un timp, sa-si dea seama ca nu-s, frate, mare lucru in economia Universului, ca n-au de ce, frate, sa se-agite atata si sa-si dea chiar atat de mare importanta cat inca respira si-au sange curgator prin vene, ca de fapt nu-s mai mult decat o pata de culoare intr-o camera infricosator de alba, de la marginea Marelui Oras. Si nici macar asta nu raman la nesfarsit, in trei ani oasele le sunt tot albe si se pierd de tot in peisaj.

Da’ o vizita scurta, 10 minute, o data in viata. C-avem munci de implinit si egoisme de-ngrasat, in moduri perfect naturale.

A nins si n-am simtit. Am simtit, trecator si retrospectiv, din tren, campurile goale si albe dintre Ploiesti si Bucuresti. Am vazut din nou calaretul, am zambit in fular si n-am spus nimic, nimanui. Am strans in palme „In rasboiu” lui Duiliu Zamfirescu, care povesteste despre ofiteri si mosii intr-o romana veche si calda, de la 1900 si-un pic. „Anna” incepe sa se franga in bucati, nu stiu cum s-o tin intreaga. S-o lipesti cu Picatura pare blasfemie, zau asa.

Aveti dreptate, nu ma fac piatra; sunt refractara, nu moarta. Bucurii mari si simple ma vor scoate din indaratnicie, niste oameni frumosi am, sunt pusi la pastrare in buzunarul de la piept.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 10 Decembrie 2014.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: