Mai am o urma de scanteie, se pare, ma enerveaza tata cand se-ntoarce de la munca la 23:00 si-are energie sa rada de oamenii aia care protesteaza la Universitate pentr-o idee cand el insusi n-a avut energie sa mearga 3 minute pe jos pana la Scoala 1 ca sa puna o stampila pe-o hartie. Ma enerveaza tata si ma bucur ca ma enerveaza, ma bucur ca nu iert abatere de la standard nici celor intim atasati mie, ma bucur ca nu tac daca-mi vine sa zic ceva si ma bucur ca nu sunt, inca, el. Adevarat, are douazeci si ceva de ani in plus, din care douazeci si ceva traiti in plin aspru comunism, are circumstante atenuante cu caru’ si mi-i drag de el infinit mai mult decat ma enerveaza, cantitativ, da’ azi nu-i deloc o zi potrivita sa-ntrebi ironic daca protestatarii astia nu se duc maine la munca. Se duc unii, nu se duc altii, da’ chiar asa lenesi si rai sa fim in aproape-sfanta zi de alegeri?

Doamne-fereste, nu-s io nici pe departe razboinica, da’ barem am bunul simt sa ridic din umeri linistita si sa spun deschis „Dom’le, eu nu vin, da’ bravo alora de s-au dus, dac-au simtit nevoia sa se duca”. Bine ca ei nu sed acasa pe canapea si nu se scobesc in dinti a paguba, bine ca le mai umbla mintea dupa raspunsuri si pumnul dupa atentie, bine ca ei doresc si se duc sa-si ia. Ii bine si ca noi, astilalti, nu ne dorim si nu mergem, e chiar bine si-asa, sa recunoastem ca nu stim, sau nu ne intereseaza, sau am obosit, sau nu mai avem speranta. Ii bine sa se stie si sa se spuna care cum sta, da’ sa nu ne punem piedici unii altora, c-asta chiar nu face nici un bine, nimanui.

Atata bucurie am sperat sa am si eu in sumara mea viata politica, un presedinte pe care sa-l cheme Klaus. Ca pe baietu’ care mangaia un tanc intr-un desen.

Acuma il am si-s multumita, sper sa le mareasca salariile medicilor specialisti, s-am si eu de unde invata o medicina multumita si zambitoare, sper sa nu ne faca de ras prin strainataturi cand se saluta cu-ailalti lideri si sper sa ne apere de razboaie. Cu restu’ ne-om descurca fiecare.

In fix momentul asta, ma scot din minti barbatii de 50-60 de ani care stau raspanditi prin Romania cu burta intinsa pe canapea, butonand telecomanda peste talk-show-uri, band bere la 3 litri PET, scobind in dinti resturile de sarma si neavand nici un gand despre ce tocmai s-a-ntamplat. Ma scot din minti si-mi vine sa ma duc peste ei c-un grup de jandarmi si sa le dau vreo doi-trei pumni fiecaruia, ca ei is tocmai la varsta la care numai violenta ii mai misca.

M-apropii si eu vertiginos de starea lor de spirit, poate pe mine vreau sa ma bat intai si-ntai.

Am inteles oleaca ce-o facut Boris Eltin in ’91, mai sedem si mai cugetam.

Ma tot bantuie povestioarele lui Andrei Makine. Aia petrecuta sub afisul lui Brejnev, in Crimeea. Aia cu cocosatul si cu buchetul de ghiocei. Sau violete, sau panselute, sau orice alte flori de padure. Chipuri de femei imbrobodite traversand Piata Rosie. Ma bantuie bucatile de Rusie si inceputul de crivat de-afara. O fi vremea sa recitesc, nu vreau sa uit cum se face tunel prin zapada de deasupra izbei.

Zilele Culturii Ruse, 19-27 noiembrie, daca n-ati aflat.

Si ce miroase aduce gerul in tara asta a noastra, de-i face pe romani sa se revolte numa’ iarna?

Am obosit si eu, ce? Doar nu credeati ca mi-a trecut.

Da’ pornesc inspre primul Sven Hassel din viata mea, cu entuziasm stapanit si curiozitate sincera. N-am mai terminat nici o carte de la „Partida de biliard de la noua si jumatate”, dar prevad ca Sven Hassel isi va strecura integrala in biblioteca mea.

Si ma duc la Cluj. Care Cluj nu-nseamna cladiri vechi, Mihnea de la Luna Amara sau baruri smechere in centru, ci inseamna nume de oameni, nume de pisici si nume de labrador, inghesuiti toti pe-o canapea rosie, in jurul unei cani de cafea si-o sticla de vin de 5,99 de la Lidl.

Altfel: toate ca toate, da’ trebuie sa ne ploconim in fata lui Hugo Boss pentru uniformele SS. Zau, ala-i standardu’ de aur in design, nu cred sa existe mai mare minunatie in lumea modei decat sa creezi haine atat de destepte cat sa-i faca atragatori pe toti marii criminali in serie ai lumii. (Sau is eu picata-n cap, si-asta-i foarte posibil, stim cu totii.)

Cred ca v-am zis tot, bravo mie, bravo voua, bravo noua.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 17 Noiembrie 2014.

Un răspuns to “”

  1. trebuie sa recunosc ca tare m-am bucurat cand mi-au zis ai mei ca au votat si-au votat la fel ca noi 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: