Scrisoare din bucatarie, sub lumina de bec chior – anii ’80, cald in casa si frig afara, toamna blanda si dimineti de inceput de iarna, viata dreapta, cu emotii:

Am inceput o carte noua, fara sa mai vad pe nimeni printre randuri. O carte in care un fotograf picteaza pe peretii unui turn parasit o fresca a tuturor razboaielor omenirii. (Urmeaza razboiul spaniol.)

L-am urcat pe Heinrich Boll langa Andrei Makine, au in comun idei subtile, pasiunea pentru fotografie, pentru fetele opuse ale lumii, aici curge sange in timp ce acolo curge sampanie, generatii in razboaie si razboaie de generatii, dar germanii sufera de dictaturi si de razboi drepti si neincovoiati, nu prea canta si nu prea se-mbata, de dansat nici atat, planteaza copaci, reconstruiesc abatii, dinamiteaza biserici si-si transmit inimi mancate de durere, dar ingradite in caramizi. Germanii sufera fixandu-se, se inconjoara de lucruri arhicunoscute, arhiutile si arhigolite de pericol, un singur mistret atarna in fata bacaniei, aceiasi copaci fosnesc in Blessenfeld, acelasi hotel primeste aceiasi turisti straini in aceleasi zile de vara, aceiasi baieti cara aceleasi bagaje pe aceleasi scari, germanii se vindeca refacand, reconstruind, replantand, isi cos ranile fara anestezie, cu ata neagra si subtire, c-ascunde mai bine sutura, germanii isi curata sangele inchegat pe trotuare si-si ridica bisericile dupa vechile planuri, germanii sufera tacand si muncind, nevorbind despre, nescriind despre, inchizand usi, ferestre si obloane, dinamitand amintiri, scari si istorii, germanii urasc la fel de mocnit pe cat iubesc, ocolesc nume, mustati si minciuni; germanii nu mint, doar tac. Si-am venit eu, cu Heinrich Boll in brate, sa va fac atenti si sa va spun amarul adevar: datoria, ordinea si disciplina pe care le vedem si ravnim in ei nu-s decat suferinta impachetata in pseudo-confortul mediului cunoscut, asadar nepericulos, in care se refugiaza, sarmanii, dupa fiecare mare cadere. Mai rau sau mai bine nu stiu daca e, unii canta si danseaza, altii zac in iarba si-si dorm durerea, altii si-o inchid si si-o toarna in ciment. Mna, fiecare cum poate. Multumim, domnule Boll, c-ai vegheat la vindecarea poporului dumitale.

Mai, ce fac eu aici nu e generalizare, si n-a fost niciodata. Daca vorbesc despre germani, rusi sau albanezi ca despre un tot unitar si foarte corect, perfect echitabil, impartit intre indivizii care-l compun, nu asta vreau sa spun de fapt, nu spun ca-s toti aceeasi apa si-acelasi pamant, cu-atat mai putin ca-s apa mea si pamantul meu. Eu cred, va spun, sau va mai spun inc-o data, intr-un ceva imposibil de explicat si de numit care leaga durabil, aproape fara vindecare, oamenii nascuti intamplator intr-un popor sau altul. Ii cate un ceva d-asta pentru fiecare popor, e lucrul ala care te face sa-i recunosti pe-ai tai oriunde, o bucata de privire si-un set de gesturi minimale, un fel anume de-a te juca cu marile intrebari ale vietii, un fel anume de-a privi si de-a alege, de-a munci si de-a cauta, un… ceva, un ceva german, un ceva rusesc, un ceva cecen, albanez, spaniol, italian, angolez, tribal, un „dialect”, daca vreti, dar un dialect al spiritului, comun tuturor celor nascuti pe-o bucata anume de pamant, in care s-au scurs anumite feluri de sange, s-au ingropat anumite oase si s-au cantat anumite cantece. Dialectul, vocea pamantului, esenta. La asta ma refer cand zic „germani”.

Tot asa, din fiecare popor se ridica, din cand in cand, cate unii, artisti de principiu, care reusesc sa prinda esenta de-un picior si reusesc s-o puna in cuvinte, culori, linii sau note, numa’ bune s-o transmita si strainilor, dar s-o recunoasca si apartinatorii. Ei trebuie cautati cu incapatanare, se gasesc cu relativa usurinta si numai prin ei se face cunostinta trainica si-adevarata c-un popor. Altfel suntem doar o turma de sperietori de ciori, cu aparate de fotografiat, ochelari de soare si utilitatea unui stilou cu cerneala in desertul Gobi.

Altceva vroiam sa va zic, zau. Ca m-am intalnit in tren cu-o fata frumoasa si desteapta, care impletea o bratara de toamna pentru incheietura unui baiat frumos. C-o doamna, tot in tren, mi-a zis ca-s frumoasa, si slaba, si n-am de ce sa n-am prieten. Ca mi-e dor uneori sfasietor de Till Lindemann, cum ti-e de un prieten plecat peste mari si tari, cu treburi multe si importante, pe care-ti vine sa-l cauti si sa-l intrebi ce mai face, da’ pe care nu-l cauti si nu-l intrebi ce mai face pentru ca stii ca-i ocupat si ti-e frica de moarte sa nu-l deranjezi. Dubios, avand in vedere, pentru a mia oara, ca nu-l cunosc deloc-deloc pe Till Lindemann. (Si-a scos Richard album nou, sigur, dar cine are inima sa-l asculte pe Richard singur? Nein.) N-am invatat nimic, sau poate invat, in sfarsit, cum si ce trebuie. Mi-am pus pauza pe heraldica, vine 25 octombrie, am impresia c-ar trebui sa sarbatoresc Revolutia din Octombrie, de parca mintea mea ar uita pentru o milifractiune de secunda in ce an si in ce tara traiesc, iadul urmeaza dupa rezidentiat, zic ei, eu ma vad plangand pe acoperisul cladirii A din Fundeni, la un rasarit peste margine de Bucuresti, refuz sa ma plimb pe Matasari, nu ma-ntreaba nimeni de ce si bine fac, incep sa-mi repet povestile, bine ca stiu ca le repet, sunt in continuare in pauza de tine si in continuare nu te mai pot visa, te schitez rar in cate-o fotografie, trebuie sa ma chinui sa-mi amintesc casa ta, a carei imagine vie a fost inlocuita in mintea mea de-o garsoniera veche si rece in care ma vad inghesuindu-mi viata, rasarit la etajul 9 si plans de oboseala, ma voi obosi, da, ma voi obosi pana la oase, vei trece pe langa mine si nu vei sti ca sunt eu pentru ca eu insami, inaintea ta, nu voi sti ca sunt eu, vei fuma langa mine si nu voi sti ca esti tu, poate vom bea bere impreuna, ne vom spune „La multi ani!” de Anul Nou, ne vom saluta amabil pe strazi troienite, ma vei duce acasa intr-o zi cu ploaie marunta si indarjita, ma vei privi si nu vei sti ca sunt eu, voi vedea Germania in fiecare vara si voi visa in fiecare iarna ca i se-ntampla o nenorocire lui Putin si ca succesorul lui deschide granitele, ne lasa sa intram numa’ cu buletinu’ si ne deschide moteluri ieftine si ne lasa sa zacem trei luni de vara pe nisipul fierbinte al Crimeei fara sa ne mai intrebam obsesiv a cui e, nu te voi cunoaste niciodata si bucata de creier care mi te-a creat se va ofili fara durere, lasand loc celorlalte, lasand loc steagurilor, masinilor, cainilor, florilor de camp, cartilor vechi, armelor ruginite, aparatelor de CT, IRM, PET si-alte minuni ce vor mai fi inventate de-acum incolo, ma voi obisnui fara tine atat de adanc incat are sa ma sperie de moarte urma ta in patul meu, am sa-mi amintesc versurile alea din Vita de Vie, „patul nefacut din viata mea, as vrea sa poarte urma ta”, hai mai repede, nu vreau sa ma obisnuiesc fara tine si nu stiu ce se intampla cu mine cand mi se topesc visele cele mari in ceata. Ma rog, nici asta nu era neaparat ceea ce vroiam sa va zic.

Maine, vorb-aia, poate-o fi mai bine.

 

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 16 Octombrie 2014.

Un răspuns to “”

  1. Mâine va fi… a ajuns o izbândă; sau, nu va mai fi?

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: