Miros a vanilie si-a fum de tigara proaspat, intr-o casa prafuita si luminata stramb. M-am invelit confortabil in clisee de vara, unghii vopsite in intuneric, cafea in cana de la Liz, pahar de pixuri de la Liz tinand in loc teanc de manuale, tratate si foi mazgalite, vitamine efervescente cu gust de mandarine, „Nana”; ma joc de-a omu’ ocupat, ma catar pe-o cutie subreda de lemn si ma prefac ca-s pe un piedestal de marmura, ma uit de sus la mine insami si ma laud ca nu mai stiu sa iubesc vara. 

De-o saptamana mi-e drag sa ma duc la scoala. Mi-e drag asa, cu totul, de oameni, de halate albe, de scrubs bleumarin, de instrumentarul chirurgical, de fluoroscopul vechi de zece ani parasit pe hol, de-ntreg spitalul Fundeni, mai mult de cladirea A, de paznicii care-si iau pranzul rezemati de pervaz, de butonul argintiu de la intrarea in blocul operator, de Ionut si de Silviu si de Adrian, de domnul profesor care se bucura sa ne aiba langa el si care ne cheama la vizita zambind, de domnu’ speriat de cistograma, de doamna Iulia si de halatul ei roz-isteric, de cele 8 automate de cafea de la parter, de fetita cu husky de plus, de scara de incendiu si de „Buna dimineata, copii!”, de parcarea din spate, cele doi motociclete din fata si cele trei din spate, bancile subrede din curte, magazinul cu de toate, „Camera medici”, liftul de vizitatori si fumatul pe acoperis. De artera mezenterica superioara care pe CT se vede ca un stim noi ce, ne e rusine sa zicem cu voce tare. Domnu’ Angelescu sade-n usa salii de operatii cum sade taranu’ la el in poarta, cu mainile-n san, cu ochii blanzi si cu cizme de cauciuc in picioare, sa vada care mai trece la vale si care mai urca la deal, cu ce treaba si cu ce stare. Domnu’ Manea insista sa-i zicem Ionut si ne povesteste cum o fost el odata-n Vama la o petrecere de burlaci, cum aveau toti peste 30 de ani si nu-i mai tinea creieru’ ca la tinerete, cat s-au imbatat ei de bine si cum s-a trezit el a doua zi in camera, fara nici o amintire, cu Silviu in brate. De-atunci l-a cununat pe Silviu si i-a botezat si feciorul, ala trebuie sa fi fost inceputul prieteniei lor strasnice. Cum s-ar duce si ei la mare doua zile, el cu Silviu si cu familiile, da’ le e greu tare cu transplanturile, ca nu stii niciodata cand tre sa zbori cu avionul de linie pana la Bacau ca s-aduci un rinichi. Da’ lui ii place, sigur ii place, ca rade mult in fiecare zi si nu i se stinge niciodata lumina in ochi. Silviu ne povesteste cat ii de absurd wireless-ul in Heidelberg, cum sedeau doi profesori universitari, cinci medici specialisti si sapte rezidenti in pozitii perfect neanatomice, incercand sa prinda un semnal cat de cat bun ca sa transmita o operatie unor americani. Cum el avea wireless numa’ in masina, pe locu’ din dreapta, intr-o anumita pozitie si cu usa musai deschisa, cum i s-a stricat laptopul si cum i-a cazut telefonu’ pe-o margine de trotuar printr-o traiectorie ingrozitor de complexa, lasandu-l fara net de tot. Cum in Heidelberg sa ranesti un iepure ii aproape la fel de grav ca a rani un om, iar nemtii nu-ti vorbesc in engleza decat atunci cand iti dau ceva de facut. Silviu ii mai pesimist si mai intristat, da’ Ionut si Bogdan il tin la suprafata noroiului, mai ales cand da de-o tumora vezicala infiltrativa tratata endoscopic timp de 3 ani. Silviu vine dupa noi inca de la 8:30, ne-anunta ce operatii face maine si-si cere scuze cand trebuie sa ne lase si sa se duca in alta parte, se grabeste inapoi si ne explica cu rabdare si cu drag toate prostiile pe care trebuia sa le stim deja. El stie ca tiganii n-au vina in toata incurcatura asta si-i trateaza frumos si drept, el injura un tampit de la Sfantul Ioan care nu stie sa scrie un bilet de externare, desi-i medic primar si prieten cu Lazar, el ne priveste bland si-l scoate din sarite gandul ca noi n-avem loc in spitalele romanesti din cauza unor astfel de tampiti. Si Silviu, si Ionut, si Bogdan, si-Adrian si altii cu nume pe care le-am uitat intre timp is baieti buni si ma-nerveaza c-a durat atata timp pana sa dau de ei. 

Domnu’ Adrian ii pediatru tanar si-n putere, il gasesti fumand cu studentii pe acoperis, tocmai la etajul 8. Domnu’ Adrian e amarat. Fumeaza incet si fixeaza cu privirea cerul absurd de limpede de deasupra lui, povestind despre o fetita de 16 ani cu insuficienta renala cronica si doi ani de dializa peritoneala, un sindrom genetic destul de rar, cu a opta peritonita in desfasurare, pentru ca-i institutionalizata, deci ingrijita prost, maica-sa ii preocupata de prietenul ei proaspat iesit din puscarie, asta mica face dializa la Brasov pe-un aparat care nu se potriveste cu-al lor, nici la pungi, nici la catetere, nici la robinete, iar el nu stie deocamdata cum sa faca sa-i bage antibiotice, da’ rezolva el cumva, ce mama dracu’?, numa’ de n-ar mai vedea-o pe mama, nu pricepe el ce fel de om e atat de putin interesat de copilul lui si-i vine s-o dea afara din spital de cand a vazut-o prima data, da’ ii mama fetei si fata nu simte ca mama-sa-i o descreierata si-o denaturata si el nu poate decat sa-i trateze peritonita asta, poate si pe urmatoarele, pana cand…pana cand gata. Ca-i pe lista de transplant, da’ nimeni n-o sa-i dea ei vreodata un rinichi, pentru ca are un oaresice grad de retard mental, pentru ca-i institutionalizata si pentru ca alegerile le fac niste oameni care privesc o baza de date pe-un ecran de calculator, nu sta nimenea sa se uite in ochii tuturor dializatilor din Romania si sa-i aleaga dupa bunatate sau dupa lumina. Domnu’ Adrian ii cel mai bun doctor pe care mi-am pus eu ochii pan-acum, ii bun asa, intru totul si cu toata lumea, sa-l vezi cum mangaie urechile unui husky de plus si cum se-apleaca sa fie „muscat” de el ca s-o faca p-asta mica sa rada, cum mangaie in trecere parul unui baietel abia iesit de la dializa intr-un carucior cu rotile si cum isi cotrobaie mintea dupa solutii magice, cu ce are la-ndemana. O ora jumate cu domnu’ Adrian si mi-am vazut lunile de Pediatrie aruncate pe-apa sambetei, trei luni inghetate in clisee goale si prafuite, fara nici un fel de legatura cu caldura gestului astuia, de-a te lasa muscat in fata studentilor de-un husky pufos de plus. Domnu’ Adrian are-o prietena pe care-o iubeste mult, zic eu, cum iubesc vechii golani cand s-au lipit de mana care le trebuia. O ora am stat cu el si-a mentionat-o de vreo trei ori, de unde eu am dedus ca-i e tare draga, de simte el asa nevoie s-o aduca langa el chiar si cand umbla  prin spital cu treaba. (Nici un domn nu ne-a vorbit despre consoarta pan-acum, niciunul, in toata scurta noastra cariera de studenti, cu-atat mai putin in trei fraze intregi prinse intr-o ora, si-abia acum incep sa inteleg de ce m-am intors de la scoala atata timp cu inima atat de goala.) Prietena lu’ domnu’ Adrian ii face numa’ oua ochiuri si cartofi prajiti, ca altceva nu stie sa faca, da’ lui ii convine, ca-i plac si ouale ochiuri si cartofii prajiti, oricat de nesanatoase am zice noi ca sunt. Ei se cearta in fiecare zi pe tot felul de lucruri pentru el neimportante, bineinteles foarte importante pentru ea, da’ el intelege c-asa trebuie sa fie, ca doar femeile si barbatii au feluri adanc diferite de gandire, analitica, respectiv tehnico-practica. Ea se-ocupa de infertilitate, el e pediatru, da’ ei au un caine pe care-l iubesc tare si mai mult nu parea sa le trebuiasca deocamdata. Lui nu-i prea place jucatul asta de-a Dumnezeu in medicina, el n-ar putea alege dintr-o lista cui sa dea o sansa la un rinichi si cui nu, nici n-ar putea injecta ADN-ul dintr-un spermatozoid intr-un ovul ca sa faca o fiinta intr-o eprubeta, el stie ca exista treburi pe care nu le intelege si nu si le explica, numa’ le simte, el pune la sfarsitul fiecarei prezentari pe care-o face coperta lui „The Wall” de la Pink Floyd, pentru ca pacientul lui nu e „just another brick in the wall”, si nici al nostru nu trebuie sa fie, el asta vrea sa ne-nvete mai mult decat orice in ora asta fumata intr-o vineri dupa-amiaza, sa ne luptam pentru pacientii nostri pana la ultima picatura de sange, sa batem la usi si sa le daramam daca nu ni se deschid, sa ne rugam de firme sa ne dea medicamente, sa ne luam in piept cu statul pentru un tratament gratuit, chiar daca nu vom castiga niciodata lupta cu sistemul. Domnu’ Adrian are treizeci si trei de ani, s-a apucat de fumat la treizeci ca sa para mai destept si va puteti pune copiii in mainile lui fara nici cea mai mica strangere de inima, parol de-onoare. 

Sentimentul asta apare prea rar in vietile noastre de studenti, bucuria si mandria de-a fi sub aripa unui om bun si bland, nevoia de-a casca ochii la tot ce face si de-a te tine dupa el peste tot, fara sa simti cand trece timpul si cand ti se goleste stomacul, mandria de-a pasi in urma lui pe coridoare si de-a-l prinde din urma pe scari, fetisoara asta amuzanta de oameni cu treaba care se lipeste de noi pe nesimtite cand suntem pe langa el, desi numai el are, practic, ceva de facut, glasul, rasul si aripile pe care le-am capatat datorita prieteniei lor, increderea ametitoare in orasul asta murdar si rautacios care-a creat, totusi, asa minuni, care s-au intors, totusi, la el, desi puteau oricand ramane agatati in parti mai curate si mai limpezi ale lumii, treburile facute bine impreuna, indiferent de etajul pe care lucram si de titlul pe care-l avem pe ecuson, toate astea au venit prea tarziu, anu’ cinci ii chiar tarziu, da’ poate-i mai bine c-au venit acum, cand ne e teama de fiecare zid si ne-nvartim ca bezmeticii in loc, in speranta ca ne trage cineva de maneca si ne-aprinde un felinar sub pleoape. 

Azi am fost plictisita si-am spalat tot ce era de spalat prin casa, pentru ca n-am avut nici un spital in care sa fug.

Domn’ Semaca ii pediatru batran si-are strabism divergent, da’ face glume bune si-i pasionat de off-road. Nu-i cunoastem numele adevarat.

Altfel, sigur, in cercul oamenilor care citesc ce prostii indrug eu in fiecare zi aci, farmecul I.C. Fundeni se leaga iremediabil de tine. Adevarat e, blandetea privirii tale se potriveste numa’ bine printre oamenii astia de care-am tot scris, da’ sa te vad coborand cu domnu’ Zamfir o fost soc si groaza, era cat pe-aci sa-mi creasca o inima in plus, ca numa’ doua puteau sa bata de-atatea ori fara sa se farame. Ti-ai spalat pacatele celorlalte patru zile in care-am haladuit prin sectii, am stat peste program pe holuri, prefacandu-ma doar pe jumatate c-astept colegi, m-am trezit devreme ca s-ajung sa intru in operatii a caror tehnica nu ma intereseaza catusi de putin, doar-doar te-oi gasi si pe tine printr-una, printr-un foarte complicat joc de coincidente. Nu stiu cum se face ca nu te mai nimeresc aproape deloc, pe nicaieri, desi intuiesc ora la care ajungi, desi te-am vazut intr-o dimineata la un semafor de pe Soseaua Colentinei, desi am invatat ca nu ma pot lua dupa absenta motocicletei in zilele cu ploaie, ca esti baiat cu mintea-ntreaga si n-o iei la spital cand ai vizibilitate si aderenta redusa. Da’ poate te faci totusi urolog si poate domnul Zamfir te ia cu el prin recoltari si prin transplanturi, cand nu se-nghesuie la ele Ionut sau Silviu; poate asta a inceput sa se-ntample doar in ultimul an si-asa se explica zilele in care n-ai timp nici macar sa-ti iei cafea de la unul din cele opt automate de la parter. Dar-ar Dumnezeu sa fie asa, sa-ti fie bine si sa ajungi ca ei. (Nu-mi vine a crede ca m-am inrosit cand mi-a adus vorba de tine fata draga. Nu-mi vine a crede ca m-am inrosit numa’ c-a zis c-a citit ceva despre tine aici. Nu-mi vine a crede ca ma-nrosesc la asa o slaba adiere de gand, mai ales ca nu te stiu deloc-deloc si ca iti ignor cu buna stiinta viata din afara spitalului.)

Pentru cei in necunostinta, domnu’ Zamfir e domnu’ care-o cazut cu avionu’ in Apuseni si-o ramas constient pe parcursul intregii grozavii care-o urmat. Domnu’ Zamfir are motocicleta d-aia frumoasa si serioasa, un minunat albastru deschis, aproape mediteranean, urca mereu grabit scarile c-un ghiozdan imens in spate si-n fiecare dimineata isi cumpara covrigi cu sare si mac de la patiseria de la poarta. Covrigi d-aia de-un leu.

Noi acuma stim de la Ionut si de la Silviu si treburi d-astea interne, cum fixa domnu’ Iovan oglinda avionului cu-o sticla de plastic de jumate inghesuita intr-o anume pozitie, cum pe avion il cam lasau uneori franele si pilotii trebuiau sa faca niste manevre incurcate pe care nu le-am inteles io, da’ era ceva ce stie sa faca tot romanu’ care-o avut la usa o Dacia 1300, cum ei n-aveau bani s-angajeze piloti profesionisti cu experienta si lucrau cu scoala de pilotaj, care le-o dat odata un pusti care era instructor incepator si-un pusti mai mic care era pilot incepator, de numa’ Ionut era mai batran ca ei doi la un loc, cum iarna in el nu se trecea de -5 grade Celsius, ceea ce nu bucura pe nimeni altcineva in afara de rinichii din cutie, carora nici macar nu le mai trebuia gheata, hahaha, cum odata prabusit or ramas fara avion de tot si-acuma zboara ca toti oamenii, cu cele de linie, si tre’ sa-si programeze recoltarile si transplanturile ca niste navetisti, cat sa prinda avionul de Iasi de la 5 dimineata si-napoi p-ala de Bucuresti de la 9. Da’ pe ei asta-i doar amuza si nu-i supara aproape deloc, atata timp cat reusesc sa salveze cele 200 de vieti pe an. 

Pe domnu’ Adrian il supara ca romanii nu ies in strada pentru ingrijirea lor sau pentru educatia copiilor lor. El asa zice, ca-i bine sa se iasa pentru Rosia Montana si pentru cainii vagabonzi, da’ nu pricepe cu nici un chip de ce nu se iese si pentru ingrijire medicala si pentru educatie. Mi-am dat seama ca nici eu nu pricep de ce. Eu m-am uitat urat la colegii mei care-au marsaluit cu halat alb pentru salarii mai mari si-un sistem de sanatate productiv, mie una mi-o fost rusine sa cer mai multi bani pentru-o munca pe care nu doar n-am inceput-o inca, dar care-ar trebui sa se faca intai si-ntai pentru viata, da’ acu’ am ramas cu gandul la domnu’ Adrian si ma-ntreb si eu de ce nu se supara oamenii pe asta, de ce se plang cu totii si se dau cu fundu’ de pamant ca-i sistemu’ hot si-al dracu’, ca profesorii is dezinteresati, obositi, ba chiar rauvoitori, da’ nici un om din afara „breslelor” astora doua nu s-a speriat de importanta lor capitala si de tragediile personale la care da nastere nepasarea, chiar si scuzabila, a membrilor lor si  nici unu’ nu s-o dus la ministere cu topoare si cu furci, ca sa ceara socoteala, asa, ca cetatean cu drepturi. Eu nu pot decat sa-mi cer salariu mai mare, profesorul meu de biologie nu poate nici el mai mult de-atat, muncim si noi si trebuie si noi sa fim tinuti in viata decenta de salariul ala, da’ nu pot eu sa ma duc sa cer medici de familie mai bine pregatiti sau mai bine controlati, care sa n-arunce asa de multi bani pe fereastra, sa ocoleasca atat de multe obligatii pe care le au fata de pacientii lor si sa nu faca atat de dificil accesul la o ingrijire minim corecta. Ba, vorbesc prea tehnic? Oi fi, da, am capatat niste idei noi. Iesiti, ma, in strada, ca-i vorba de vietile voastre si de vietile copiilor vostri, pe termen infinit mai scurt decat Rosia Montana. Dac-o tinem tot asa cu medicii si cu profesorii, n-o sa mai avem copii care sa admire frumusetea muntilor patriei, si-atunci va veti fi racit fundurile chiar degeaba la Universitate. (Mie-mi face sens, voua nu?)

Sa va fie berea rece si asternuturile racoroase, macar pana luni.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 26 Iulie 2014.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: