Toate piesele sunt despre dragoste. Despre paltoane negre si lungi pe care barbati tristi le poarta prea multi ani, pana li se tocesc gulerele si coatele, despre ochi verzi-albastri de gheata, despre iubiri care ard in zapezi si-n noroaie care tin noua luni dintr-un an, iubiri care ard printre blocuri prost luminate si-aproape neincalzite, in apartamente comunitare in care traiesc cate cincisprezece vieti aruncate pe pamant, impartind o baie si-o bucatarie in care fierb mereu pe aragaz cate trei ciorbe chioare si-un ibric de cafea, in holuri de teatre goale si cenzurate, in care artistii ard in continuare, pe intuneric, pe frig si pe cenzura, pentr-o palpaire slaba de viata pe care-o seamana in ochii publicului invelit in sube groase si-n pulovere de lana tocita, in spitale goale si neputincioase, vopsite intr-un alb niciodata curat si niciodata sclipitor, la fel de goale si de reci ca orice alt lucru care-a prins radacini dincoace de Zid. Toate piesele lor sunt despre dragoste, de iarna, de alcool, de fata inghetata, cu par suparat inghesuit sub basma rosie si cu tocuri scalciate pe talpa unor cizme mult prea vechi, de zapada murdara care nu ridica nici un pacat de pe umerii nimanui, de tramvaie ruginite si zgomotoase, de sacose pline cu cartofi stricati care se dau mai ieftin si cu gaini crescute la tara si venite la oras cu trenuri mizerabile, mirosind a moarte si-a fundatura. Toate piesele astea sunt despre dragoste, dragoste lipsita de orice alte beneficii, dragoste inghesuita, inghetata, cenzurata, amenintata, intepata, pusa la zid, impuscata de mii de ori, legata-n lanturi si deportata, dragoste c-un picior de lemn si fara teama de moarte, dragoste veche si nobila, ca platourile siberiene si ca stepa ucrainiana, pe care nici un picior de om nu le-a ingenunchiat vreodata si in care nici un os de om n-a prins radacini. Dragoste salbatica si libera, nascuta intr-o lume in care nimic altceva nu e liber.

Intr-o „noua” istorie a celui de-al doilea razboi mondial, cuvantul „Romania” apare de 7 ori, in 7 pagini. Vreo 600, cu totul. Am fost sursa de petrol, carne slaba de tun la Stalingrad, doua procente de influenta postbelica si-o bucata de pamant pe care-au marsaluit cand nemtii, cand rusii, in drumul lor spre. Nu contam pentru nimeni altcineva, in afara de noi insine.

Importanta mai mare are moartea lui Miciurin. Nu-i mai tin minte fata si privirea, de-a lungul timpului ele s-au amestecat cu fetele si privirile altor sute de veterani, dar e sigur ca l-am cunoscut cand eram mica si nu stiam de ce Donul are un cot. Statea mereu la poarta si-astepta sa treaca cineva pe drum, ca sa-l mai intrebe de sanatate si de recolta. Isi vopsise gardurile in rosu, galben si-albastru, si-asa au ramas ele pana la inmormantarea lui; de-acuma nepotii or sa darame camarutele in care si-a dormit el noptile bantuite de cosmaruri si-or pune si gard nou, d-ala negru, de fier forjat, cu stele-n sase colturi si cu flori de crin. Miciurin a facut tot razboiu’, o ajuns pana pe malu’ Volgai, o fost luat prizonier dupa predarea nemtilor, o stat intr-un lagar vreo zece ani si-o mai facut inca vreo doi-trei pe drum inapoi. S-o-ntors din Rusia c-un glont in picior si cu pomeni deja facute, ca nevasta-sa credea c-a murit. Iar el nu numa’ ca vazuse tot ce vazuse, traise tot ce traise, venise pe jos de dincolo de Urali si luptase degeaba, da’ a mai trait si toti cei patruzeci si de ani de comunism, plus cei douazeci si de ani de democratie pervertita. Miciurin s-a nascut cand aveam inca Rege, si-a trait tineretea in transee, chipurile pentru Basarabia, si-a topit maturitatea la CAP, condus de cei pe care a trebuit sa-i omoare la Stalingrad si si-a tarat batranetile mandre, intelepte si neintrebate intr-o minunatie de libertate, care pentru el oricum nu mai putea insemna nimic. 102 ani. A murit asa, acum vreo doua saptamani, tatal meu s-a dus sa-i tina o lumanare aprinsa, iar mie imi place sa cred ca toti oamenii din sat au fost mai blanzi in zilele alea doua, in care el se topea intre patru scanduri si se odihnea in sfarsit linistit, fara nemti care sa-si goleasca mitralierele pe deasupra capului sau. Asa-mi place sa cred, ca-n zilele alea oamenii din sat s-au oprit, n-au mai alergat si n-au mai injurat, ci s-au dus toti sa stea cu el si sa se gandeasca la cate stia batranelul asta intelept si bland si la cate nu l-au intrebat ei, lasandu-l sa le macine linistit la el in cap, unde n-a vrut sa intre nimeni altcineva. Imi mai place sa cred ca-n zilele alea oamenii n-au mai vorbit prostii d-astea de toate zilele, ci au vorbit despre el, si-au amintit cati ani a stat el la poarta si-a privit lumea pe care o cunostea deja prea bine, cati ani a stat el in lagar si cum a mai putut el pe urma sa traiasca, cum mai putea el sa mai iubeasca oamenii, de toate varstele, cum mai putea el sa-ti dea binete si sa-ti mai ureze din toata inima sanatate si liniste, cum mai putea el sa dea copiilor nuci si covrigi de sarbatori, cand veneau la colindat sau cum mai putea el sa mai zambeasca in zilele cu soare sau cu ploaie, cand se gandea ca anu’ asta are sa se faca porumbu’ si-or sa aiba animalele ce sa manance. Asa vreau sa cred, ca-n zilele alea, doua-trei, satul acela n-a mai fost hapsan, sarac si amar, ci intelept si bland, cum era Miciurin cand inca mai era.

„De partea asta a Zidului cenzura e politica; de partea cealalta e financiara.”

Sa nu va intristati. Dar nici sa nu uitati.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 19 Ianuarie 2014.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: