Foarte rar mi se-ntampla sa simt c-am pierdut o perioada de timp. Mi s-a intamplat azi.

A fost degeaba. Au fost minim doua ore in care am stat degeaba, constienta ca stau degeaba, ca nu invat nimic, ca nu vad nimic, ca nu mi se invart nici un fel de rotite in cap. Minim doua ore e o perioada lunga de timp pentr-o viata de om. Nu stiu deloc cine erau oamenii aia si nici nu ma intereseaza, nu scanteia nici unul in ochii mei si n-ar fi scanteiat nici daca m-as fi bagat, prin absurd, in sufletul lor. Sa cantam ruseste, zic; sa regasim acel „acasa” de neinteles si de necuprins, pe care-as vrea sa-l accepti macar tu, cand o fi. Ma-ntorc la tine, minunata creatie, in zile ca asta, in care realitatile imi scapa de sub priviri si se scurg pe sub mese, miros a amabilitati si-a „toate sambetele astea in care ma prefac ca ma distrez”, fara ca eu sa pot vreodata sa ma prefac ca ma distrez cand nu ma distrez si fara ca cineva sa priceapa, vreodata, ca nu pot sa ma prefac ca ma distrez, cand nu. Nu mi-am indoit inca ADN-ul in asa hal. Cand sunt obosita si trista sunt exact asa, obosita si trista, si-mi trebuie oamenii… oamenii despre care scrie Liz pentru ea, care sa-nteleaga dintr-o privire ca-s obosita si trista, ca-mi trebuie o a doua bere, chiar daca nu mi-o cumpar, si ca nu trebuie sa fiu lasata sa ma intorc singura acasa, pentru ca-mi scapa lacrimi pe drum, pe deasupra Dambovitei, si faptul ca mi le sterg singura le naste pe urmatoarele, iar urmatoarele se nasc din privirea nepasatoare a portarului, si urmatoarele din camera intunecata in care-a ramas Nashe Radio deschis si tot asa, vreo cinci-sase seturi de lacrimi, care, din nou, nu inseamna mare lucru in Lumea Mare si Noua de-afara, da’ pentru ai mei trebuie sa-nsemne mai mult decat cinci-sase seturi de lacrimi, trebuie sa-nsemne ca mi-e rau, ca plang, eu, care nu plang de felu’ meu, trebuie sa-i sperie un pic si sa-i cutremure un pic si sa-mi fie… un pic mai aproape decat azi. Cam… cam asa ceva.

Am obosit s-astept sa plecati inca dinainte sa fi venit de-a binelea si-am mai obosit si sa dau vina pe mine pentru asta, mereu pe mine, de pe la 13 ani incoace. Ca eu, c-asa si pe dincolo, ca nu trebuie sa fiu asa, ca n-am motive sa fiu asa, ca trebuie sa ma schimb, sa ma fortez, sa ma oblig, sa ma indoi in fel si chip, ca sa fiu amabila, placuta, permisiva, pasnica, vorbareata, deschisa, vesela, voinica si harnica, cu succese in cariera si cu zambet zdrobitor, cu pantofi c-un pic de toc si cu fustite de vara, cu parul blond si-mpletit in coada, cu dinti albi, cat mai albi, cu playlist cat mai divers si cu planuri de viitor cat mai clare. Am obosit, oftez, ma dor degetele de la atata scris si de la atata invinuit, din 2007 pana in prezent, a voastra eterna, obosita si trista. Ma dor. Toate.

Nu posed aceste calitati. Imi cumpar incaltaminte de piele neagra, ma topesc dupa bocancii lui Till Lindemann din fiecare videoclip sau concert in care a aparut el vreodata, imi cade paru’, ingrozitor de mult, de-asta l-am tuns, fara sa ma trazneasca vreodata c-as fi mai frumoasa cu o alta culoare in cap, am dinti ingalbeniti nu stiu de la ce, mi-e neplacut sa vorbesc despre sex in afara anatomiei, fiziologiei si patologiei asociate, ascult muzici cantate in rusa, franceza, germana, dialecte medievale uitate, moldoveneasca de peste Prut, italiana cantata de germani, rusa cantata de germani, rusa cantata de francezi si castiliana de Zaragoza, citesc uneori carti cu vikingi, alteori cu haiduci, intorc capul dupa caini frumosi, dupa motociclete frumoase, din ce in ce mai rar dupa oameni frumosi, ca sa nu-i fac sa se simta prost, visez o gramada de lucruri si mi se intampla prea putine din ele, dar nici eu nu fac vreun efort ca sa le-ndeplinesc, in viata mea au existat niste oameni care mi-au spus lucruri frumoase despre mine, lucruri pe care le uit mereu si din cand in cand am impresia ca nici macar nu sunt eu de vina ca le uit, visez sa ma pricep la toate cate-un pic, merg cu mai mult drag la cursurile la care nu trebuie sa merg decat la alea cu prezenta, fac medicina dintr-un tip de vocatie absolut idiot, atat de idiot ca nici macar nu-mi vine sa cer bani drept rasplata ca fac medicina, port pe umeri si in creier razboaie care nu-s ale mele, nici alor mei, nici ale stramosilor mei, ma dor lucruri asa, universale, foametea de oriunde, razboaiele de oriunde, frustrarea de oriunde, iubirile netopite de oriunde, sambetele false de oriunde, ma dor… imaginati-va, mi se intampla sa ma doara chiar si lucrurile care-mi plac, atunci cand mi se pare ca n-ar trebui sa-mi placa, ca mi-ar fi viata infinit mai usoara daca nu mi-ar placea masinile, armata, Rusia, mirosul de carte veche care-a zacut bolnava intr-un anticariat pana s-ajunga in mainile mele calde, batranii veterani, monarhia, toamna-nsorita sau Cotroceniul, si-asta-i monstruos pentru un om, draga societate romaneasca, sa-l faci sa creada, chiar si pentr-o zi, ca i-ar fi mai bine daca n-ar fi cine este. Imi lipseste in fiecare zi o pereche de maini blande care sa imbratiseze tot ce sunt si-am impresia ca-mi traiesc intreaga viata alergand turbata dupa ele, adulmecandu-le peste tot pe unde-ajung, rupandu-mi gatul ca sa le zaresc si jupuindu-mi pielea cand imi lipsesc. Ma bandajez in muzica si-mi sunt natural antipatici oamenii care privesc acest mod de-a supravietui cu lejeritate, cu aroganta sau cu mila. Muzica mi-e schelet de otel, singurul, ca nici un om, orisicat de bun a fost, n-a putut sa-mi ofere, vreodata, aceeasi stabilitate.

Ia, poftim, cu alte cuvinte, numerotate si organizate, intr-o romana de foileton, simplu si clar, ca sa inteleaga si aceia dintre voi care-au stat pe langa mine degeaba, in atatia ani:

„10 Mituri despre introvertiti

Mitul nr. 1- Introvertitilor nu le place sa vorbeasca

Acesta conceptie este falsa. Oamenii introvertiti prefera sa nu vorbeasca daca nu au nimic bun de spus. Nu le place sa vorbeasca despre lucruri care nu ii intereseaza. Invitati o persoana introvertita la o discutie pe un subiect de care este interesata si o sa vedeti ca nu ii veti putea opri avalansa de cuvinte.

Mitul nr. 2- Persoanele introvertite sunt timide

Timiditatea nu are nici o legatura cu a fi introvertit. Introvertitilor nu le este neaparat “frica” de oameni. Ceea ce au nevoie este un motiv pentru a interactiona. Este in firea lor de a nu vorbi doar de dragul de-a vorbi. Daca vreti sa vorbiti cu o persoana care este introvertita, porniti dumneavoastra discutia.

Mitul nr. 3- Introvertitii sunt nepoliticosi

Introvertitii de cele mai multe ori nu vad rostul folosirii amabilitatilor sociale daca nu este cazul. Ei prefera sa fie realisti si sinceri. Din pacate, acest lucru nu este posibil in toate cazurile, ceea ce determina asupra acestui gen de persoane o presiune, pe care ei o gasesc obositoare.

Mitul nr. 4- Introvertitii nu apreciaza oamenii

Dimpotriva, acestia apreciaza foarte mult valorile persoanelor din preajma lor. Daca sunteti destul de norocos ca o persoana introvertita sa va considere prieten, puteti fi sigur ca aveti un aliat loial pentru toata viata. Odata ce ati castigat respectul lor, ca fiind o persoana de calitate, pentru ei sunteti cei mai tari!

Mitul nr. 5- Introvertitilor nu le place sa iasa in public

Este total fals. Acestor persoane nu le place sa iasa in public pentru o perioada lunga de timp. Deasemenea, acestia evita complicatiile care pot surveni intr-un loc public. Acapareaza informatii si experiente foarte rapid si ca rezultat, acestia nu simt nevoia de a sta prea mult timp in acel loc. Sunt pregatiti sa se intoarca acasa, sa se odihneasca si sa prelucreze toata informatia; de fapt, odihna este absolut cruciala pentru cei introvertiti.

Mitul nr. 6- Introvertitii vor sa fie mereu singuri

Persoanele introvertite se simt perfect confortabil cand sunt doar ei cu gandurile lor. Le place sa gandeasca mult, sa viseze, sa mediteze si sa aiba probleme la care sa lucreze – de exemplu, sa rezolve puzzle-uri. Nu sunt dependente de prezenta altora. Insa si ei au momente cand se simt incredibil de singuratici, daca nu au persoane cu care sa impartaseasca descoperirile lor. Tanjesc dupa o conexiune autentica si sincera cu o singura persoana, intr-un final.

Mitul nr. 7- Introvertitii sunt ciudati

Introvertitii sunt adesea individualisti. Ei nu urmeaza multimea si prefera sa fie evaluati dupa propriul stil de viata. Ei cred in ei insisi si din aceasta cauza de cele mai multe ori contesta normele “normalului”. Deciziile lor nu sunt luate in functie de moda sau popularitate.

Mitul nr. 8- Introvertitii sunt “tocilari de la distanta”

Introvertitii trateaza problema in primul rand din interior, acordand o atentie deosebita gandurilor si emotiilor proprii. Nu este vorba ca ei nu ar fi capabili sa fie atenti la ceea ce se intampla in jurul lor, doar ca lumea lor interioara este mai stimulanta si plina de satisfactii si de aceea ei prefera “ruperea” de lumea noastra.

Mitul nr. 9- Introvertitii nu stiu sa se distreze si sa se relaxeze

Introvertitii prefera sa se relaxeze acasa, in intimitate sau in natura, nu in locurile aglomerate. Persoanele introvertite nu sunt adepti ai adrenalinei si al imprevizibilului riscant. Daca in jurul lor se vorbeste prea mult sau este prea mult zgomot, acestia cedeaza. Creierul lor este foarte sensibil la un neurotransmitator numit Dopamina. La introvertiti si extrovertiti caile neuro-dominante sunt diferite.

Mitul nr. 10- Introvertitii se pot autodepasi si deveni extrovertiti

Introvertitii nu se pot “repara” ei insasi. Ei merita respect pentru temperamental lor natural si pentru contributiile aduse rasei umane. De fapt, un studiu (Silverman 1986) a aratat ca procentul de introvertiti creste o data cu IQ-ul.”

Stiu, si eu as fi zis ca-i psihologie de liceu, parca clasa a 10-a, si-as mai fi zis si ca oamenii cu care-mi petrec timpul, atunci cand nu-l pierd, stiu macar astea 10 lucruri despre mine, 11 daca numaram insusi faptul ca port mandra eticheta de „introvertita”. Dincolo de sensibilitatea la dopamina (?), contributiile aduse rasei umane (?) si-un pic dincolo de numarul 8, cu care nu-s chiar intru totul de acord, desi nici macar nu-s convinsa ca-i inteleg sensul, iata, asa trebuie sa ma manevrati, poftim, merit un pic de atentie si-un pic de efort, la dracu’. Eu nu zic ca trebuia sa stiti voi, asa, din principiu, aceasta psihologie din clasa a 10-a; stiu doar c-ar fi trebuit sa va interesez, eu, intr-un oaresicare fel.

Sa ma ierte copiii de aici din batatura, eu stiu ca ei stiu si n-am scris asta pentru ei, deloc-deloc.

Sunt.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 2 Noiembrie 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: