Ploua de toamna, iar toamna sunt mai singura decat in oricare alt anotimp. Toamna imi lipseste amagirea verii de terasa si de Silva neagra, dar si bucuria ascunsa si adanca a iernii siberiene. Sa pleci din Buzau intr-o zi de luni, dupa pranz, pe ploaie de toamna, cu ghiozdanul vechi de vreo sapte ani care te-a dus prin anii buni de liceu si cu o geanta gri urcata in taxi, sa pleci de-acasa, inca acasa, asa cum pleaca toata lumea de-acasa in toate filmele, c-un taxi si-o ploaie nesfarsita si egala de toamna, inspre o alta ora de film sau o viata intreaga ascunsa in spatele filmului, sa pleci asa inspre capitala, cu un inceput de an nou (sau vechi), cu plecari nemasurate inca si cu sanse de veniri din ce in ce mai slabe pe masura ce incep alti si alti ani, cu oboseala aproape cronica si cu raze de lumina oaresicum slabe, pe care le treci printr-un sistem prea complicat de oglinzi numai si numai ca sa le cresti puterea si sa-ti dai impresia ca mai esti inca luminata, la fel de mult ca-n trecut, trecut glorios pe care-l muti din ce in ce mai spate, tot pe masura ce trec anii si mai dezgropi cate-o legenda, sa pleci din Buzau inspre capitala, in ultima zi de septembrie, dupa cum ne-a fost invoiala (I woke up when september ended.), pe ploaie de toamna nesfarsita si egala, inspre necunoscut abrupt si zgarietor, singura-n casa si-n minte, sub cantece rusesti mai intristate decat de obicei si fara pisica sa-ti ia durerile, toate astea te pot darama inca dinainte de a te fi lovit ceva.

N-as iesi de sub pilota si mi-as reincalzi cafeaua de milioane de ori, numa’ sa nu trebuiasca sa plec.

Si culmea, peste toate astea, s-a implinit, in lipsa mea, sorocul visului Orbu, chiar asta-noapte, dupa ce noaptea trecuta te visasem oricum pe tine, paralel cu mine ca si-n viata reala, ca nici macar n-o fost un vis frumos, sa-mi tina azi de cald. Orbu era undeva dupa un fel de tejghea, intr-un fel de hol imens, de facultate ultra-moderna si ultra-luminata, inconjurat de oameni necunoscuti, iar cand m-a vazut s-a mirat si-a inceput sa se miste in exact acelasi moment inspre mine, tot cu zambetul ala al lui mirat si incantat, si-a venit si m-a luat in brate si-am tacut. O fost un vis tacut, ca un televizor dat pe mute, nu se-auzea nici o voce in hol, desi oamenii lui pareau ca vorbesc, iar noi n-am zis nimic pe toata perioada visului. Nu ma asteptam deloc sa cunosc vreunul din oamenii cu care vorbea, d-asta nici nu i-am privit in vreun moment, iar el cred ca le era un fel de profesor, desi n-arata imbatranit in vreun fel, pentru ca eu, in vis, eram batrana si-l percepeam si pe el ca fiind mai in varsta decat e acum, de unde-am dedus ca asta era un vis in care eu mergeam in vizita la el acolo, pe neanuntate, asa cum ma mai visez uneori, cu ochii deschisi, prin tramvaie si troleibuze; asta inseamna ca i-am acceptat plecarea definitiva si la nivel de sub-creier, multumim lui Dumnezeu. Oricum, proasta coordonare, peste toate celelalte din primul paragraf.

„Sfarsitul, happy- sau sad- end, depinde numai de momentul in care alegi sa opresti povestea.”

La Nashe Radio e Bi-2, e semn ca trebuie sa. Sa ne-auzim mai sanatosi decat sunt eu acum.

~ de downtownjesus pe 30 septembrie 2013.