Dragii mei, ma prefac de-o luna ca-nvat, cand de fapt nu. Ma bazez pe mila, sunt un monstru capitalist, stiu. Ma doare-o masea si-am racit nu stiu de ce, am doua scuze plus falsa oboseala ca sa zac sub pilota ore intregi, fara minte si fara planuri, n-am, nu-s, nu exista, dupa trei saptamani de tacere infinita de camin, intrerupta de rare si scurte batai in usi de lemn care nu-s ale mele si de rare si scurte cozi de zgomot de motociclete care nu-s ale mele, nici ele. Fraza asta-i stricata, asa-i?

Trimit mesaje aproape zilnic, spunand nimic. Beau cate trei cani de cafea pe zi, din absoluta si profunda inertie. Pixul colorat al Inei, pe urm-a lu’ Liz, actualmente al meu, ma-nsoteste prin casa mereu, in eterna mea prefacatorie. Si clipsurile de hartie fac la fel, si postit-urile pe care ma prefac ca fac scheme, cand de fapt desenez stele in cinci colturi si secere si ciocane, tot intru inertie.

Pe Facebook ma uit rar si numa’ c-un sfert de ochi, nu stiu ce se intampla in lume.

M-am gandit la lucruri: la “Ohne Dich”, la tine si la jumatatea mea de indragosteala, la traumele mele liceene, la razboi si revolutii, la masele in durere, la Lyon si la tragedia Africii, la Regina Ana si la iubiri de vieti ratate. M-am gandit, da’ nu-mi vine sa-mpart nica cu voi.

Intr-o seara de joi, saptamana trecuta, pe ploaie si pe frig, aproape pe-nghet, l-am asteptat pe Puf in Gara de Nord, peperon 4 sau 6, langa cosul de gunoi, ca sa-mi aduca lucruri minunate de la Galati. Am fost mandra si fericita in acea seara. Le-am luat pe toate si mi-au placut toate, stau acum asezate prin casa, dupa utilitate sau frumusete, si se potrivesc perfect in armonia Universului.

Lasati tiganii sa fie tigani. Nu-i frumos sa le spunem ca nu traiesc asa cum trebuie, ca cum traim noi ii bine si frumos, iar cum traiesc ei ii gresit. Tiganii trebuie prezervati asa cum prezervam antilope gnu sau triburi africane izolate. Plus ca tiganii nu-s numa’ romani si numa’ bulgari, is si spanioli si francezi si germani, ca le-or cantat la toti din acordeon si din ghitara, iar daca spaniolii, francezii si germanii tigani au ales sa se topeasca in populatie si sa-si paraseasca modul de viata stramosesc, asta-i decizia lor si treaba lor, n-are legatura. Mda, ma cutremura asa, o idee de toleranta si liniste mondiala. Mno, daca fura, ia-l. Daca omoara sau bate, ia-l. Daca n-are acte si-l gasesti pe strada, ia-l, fa-i, nu stiu. Da’ el asa sade, intelege-ne, asa sade el de cand lumea si pamantu’, in satre la marginea satului, numa’ ca acuma sade cu rulote, nu cu carute. Da’ nu, ca n-ai cu cine, ca francezii n-au crescut cu satra de tigani caldarari la marginea satului si n-au constiinta normalitatii acestui popor, printre atatea altele, altfel decat noi si-ai nostri. Mda, pai si io tampita, m-am gasit sa ma iau de francezi, care s-or dus pe corabii sa civilizeze Africa, ca stiau ei cum e mai bine si mai frumos sa traiasca omu’, negru ori alb, si in ce e mai bine si mai frumos sa creada si cum e mai bine si mai frumos sa-si faca adaposturi. Sau or vazut cum s-au imbracat spaniolii in aur de pe urma Americii de Sud si-or zis “Baaa, esti tampit, hai si noi undeva, sa speriem si noi niste inapoiati cu praf de pusca si cu corabii si sa ne facem si noi palate si giuvaieruri. D-apai ce, noi suntem mai prosti?” Dupa 1950 ne-am apucat de holocausturi morale, mai subtile si mai destepte, din cuvinte si conditii. Esti tu cine esti si vii de unde vii, da’ ia fa bine si tine-ti radacinile la tine-n casa, ca noi stim cum ii mai bine. Barbarule.

Scriu mail-uri lungi inspre Lyon, in care vorbesc despre altii.

Vroiam sa va zic numa’ ca traiesc, ma tarasc, ma descurc, beau ceaiuri de la Puf si-ncerc sa-mi dreg vocea, mananc biscuiti cu fructe de padure si-ascult RFI, in pauza de Rock FM si-n lipsa de Radio Guerilla, care oricum nu-mi placea chiar mereu. Radio-ul meu o fost HFM 2.0, da’ el s-o aplecat in fata incasarilor si-a mediului afacerist, iar pierderea lui n-o fost plansa de nimenea, desi o fost al mai bun radio rock al tuturor timpurilor, ca n-avea pareri politice si nu vorbea mai nimenea cu tine la el, da’ avea muzici peste muzici si cantece peste cantece, 24 din 24, noaptea chiar fara reclame. Parerile politice ti le mai faci si singur, da-te-ncolo, ii mai sigur asa, decat sa prinzi cine stie ce idei din eter si-apoi sa te lauzi ca-s ale tale.

De visat nu stiu dac-am mai visat ceva. In Zappa, vineri seara, doi domni cu aura de vikingi s-or pus in mijlocul barului fara scop, cat erau ei de inalti si de pletosi, iar eu m-am holbat la ei, ca mi se paru ca d-aia se si pusesera acolo. Cand m-am intors de la gara lui Puf o motocicleta minunata, alb-fildes, si-un stapan la fel de frumos pe langa ea imi pazea coltul blocului, in necunostinta de cauza. Liz s-o alintat si mi-o zis ca si ei tot de la ea erau, da’ io am pierdut ocazia si-or plecat, singuri si tristi. Domnul si motocicleta.

Despre absurdul dureros al motocicletei ruginite v-am zis, asa-i?

Ieri eram la metrou la Brancoveanu, la suprafata. In fata mea doi copii, un el si-o ea, veneau de la liceul cela catolic “Sf. Iosif”, desi nu stiu foarte clar de ce si cat e de catolic, da’ irelevant, ei veneau si s-au despartit la semafor, ca ea mergea inainte si el facea dreapta. Nu cred ca se stiau demult, ca se-ntrebau unde stau si pe unde-o iau si-asa au ajuns la concluzia ca trebuie sa se desparta. Asta micu’ o ramas aci la semafor langa mine, o stat trei-patru secunde, dupa care-o facut cel mai frumos gest care s-o facut pe Pamant in momentul acela, anume s-o dat inapoi vreo patru-cinci pasi, cat sa ocoleasca cu privirea lumea care astepta la semafor, si s-o uitat in urma ei asa lung, cu dor si cu oftat, dar nu cu oftat intristat si obosit, cum oftam noi in viata de toate zilele, ci cu oftat de… de…cum sa va zic… de varsta la care nu exista “iubiri fara speranta”, pentru ca zilele trec atat de incet si mai sunt atatea altele la rand, 365 intr-un an, cand tu ai implinit atat de putini din cati mai ai de dus, incat treci dintr-o zi in alta fara sa simti, stiind ca intr-una din ele ea o sa te vada si-o sa te inteleaga si-o sa mearga cu tine acasa si pe urma…na, pe urma habar n-ai ce-o sa fie, si nici nu te-ntrebi, nu ti-e mintea poluata de “poate” si de “daca” si de “nu-i timp”, pentru ca e, hohooo, destul, ii destul timp s-o privesti pe furis, sa-i imprumuti stiloul tau si sa-ti copiezi tema la mate de la ea, mai mult pentru ca-i de la ea, nu neaparat ca-ti trebuie si tie o tema la mate. Oftat de dor, nu de jale, ca inca nu doare. Imi placu baiatu’ aista si m-o facut sa zambesc toata ziua dupa. Despre ea nu stiu ce sa zic, parea un copil d-ala destept si deschis, care vorbeste mult si despre ce-o taie capu’, avea ochelari cu siret si ghiozdan-troller roz si nu parea emotionata ca merge numa’ cu el pe drum sau ca el se uita mai mult in pamant decat la ea. Se prea poate sa strice niste baieti buni cand are sa fie mare, iar el se prea poate sa strice, pe urma, niste alte fete bune, da’ na, o fost o zi in viata lor in care n-au stricat nimic in drumul lor, in care mi-au amintit mie de vremurile (mai intarziate la mine decat la ei, intr-adevar) in care iubirea asta n-avea nici usi, nici lanturi, nici baraje si curgea linistita la vale, fara sa inece nimic in drumul ei.

Visez aceeasi casa batraneasca si boiereasca drept adapostul meu pentru vara anului 6, in care-o sa trebuiasca sa reinvat ceea ce am uitat in 6 ani gloriosi de medicina. Masa de lemn in curte, sub copaci umbrosi, caine cald la picioare, cafea calda dimineata, la pranz si seara, drept pauza un episod de serial american prostut la televizor si-un Mircea Badea pe la 11, foi intinse pe toata masuta de cafea, tricouri straine, MTV Rocks alternand cu orice va cuprinde discografia Rammstein la momentul respectiv, aceeasi voce blanda si calda care sa ma trezeasca incet cand adorm cu capu-ntre foi, formule si mecanisme de actiune, mici tratate de cate-o mie de pagini, vreo zece vor fi atunci, casa ta sufocata de mine si zambetul asasin cu care ma lasi sa te sufoc, privirea ta frumoasa cand explici oamenilor ca dau rezidentiatul in noiembrie si d-asta-s eu asa pierduta, casa ta asa amestecata si viata ta asa de vesela, fetele mele venind in lipsa ta sa-nvete si ele sub copaci si langa caine, acaparand masa dinspre toate cele patru zari, explicandu-si una alteia fiziopatologii, semne si simptome, sisteme de feed-back negativ si reactii adverse, visez soare, umbra, caine, cafea, pizza, sfarsit de studentie ca sfarsitul de liceu, “we had the time of our lives”, cu-aceeasi veselie si nerabdare de-atunci, ca doar ne-asteapta atatea si-atatea alte bucurii, cu-alta aroma si-alte manifestari, dar tot bucurii, si tot noi, cu plusuri si minusuri, da’ acum alegem sa distingem numai siluete de plusuri, ca ne permitem.

Pe picior de plecare, iata, asta visez acum.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 24 Septembrie 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: