Ma baieti, asta are sa fie asa un post lung, cum n-ati mai avut de ani si v-ati dezobisnuit de ele. Fac multe paragrafe, ca sa nu care cumva sa vi se aplece.

Asociez Heroes del Silencio cu singura imagine intr-adevar frumoasa care mi-a ramas de la Nicu Covaci. El pe motocicleta, fugarind o autostrada ce taia in doua una dintre campiile acelea spaniole, pietroase si rosii, rosu aprins de soare galben arzator, rosu aprins si Nicu Covaci, negru-taciune. Aparenta de libertate de-a fugi in lume, oricand, numa’ buna pentru poporul spaniol.

As putea foarte bine sa si scriu articolul asta, ce-o sa se intample daca-mi mazgalesc blogul asta cu niste vise foarte bine puse la punct, vechi deja de vreun an si-un pic, cu detalii infricosator de clare si cu dorinti nu neaparat ascunse, dar despre care nu ma intreaba nimeni, aproape niciodata?

Si-apoi, daca tot m-am apucat sa-i explic prin sms-uri lui Liz ce fel de barbati imi plac pare-mi-se ca deja am depasit punctul de „ma fac de ras in lume, aoleo, Satana”. Imi vine sa-i spun lu’ Liz toate cele. Si-am impresia ca-n lumea ei zac lucrurile pe care le caut eu dincoace, in a mea.

Cineva, nu mai stiu cine, citise „Narcis si Gura-de-Aur” si nu reusea sa se identifice cu nici unul din ei. Eu pe Dina mi-o imaginez un Gura-de-Aur, infasurata in panza si mergand prin lume pe jos, mancand paine de la tarani si band apa din fantani, numa’ si numa’ ca sa vada lumea. Prin toate coltisoarele, cu toti ochii, scormonind prin toate sufletele.

Trebuie sa ma documentez asupra Evreului ratacitor, imi datorez asta mie-liceana.

M-as indragosti. Asa mi s-a nazarit mie, in dimineata in care m-am ridicat de pe canapeaua ta de piele ca sa-mi opresc refrenul de „Rosenrot” din telefon; mi s-a nazarit ca indragosteala nu-i asa de infasurata in panza, nu se misca atat de lent si de lipsita de zgomot, nu-ti priveste camera cu asa ochi critici si nu doare atat de putin, oricat de obisnuita as fi eu cu acest tip de durere. Ar fi trebuit ca umbra ta in intuneric sa ma sfasie, sa mi se graveze in creier al tau „noapte buna”, sa ma innebuneasca indiferenta ta si sa nu ma bucure deloc atentia altora. Pe de alta parte, e prea posibil ca mandria de mine sa fi ajuns la asa un grad de pregatire profesionala incat sa fiu perfect capabila de a nu ma indragosti nebuneste de oameni care nu dau semne ca si-ar putea, la randul lor, pierde mintile in palmele mele. Si-asta se poate, mi se pare ca de-un an de zile ma-ntepi si tot de un an eu imi scot cu gratie si faradelege acele din piele, din ochi si din haine, ma scutur, imi trec mana prin par mandra si continui sa vietuiesc in punctul tau orb, aproape fara sa sangerez. Da’ parca mi-as pierde mintile un pic, totusi.

Amu’ ascultam asta, nu faceti nazuri. Da’ numa’ ascultati, ca nu-s chiar fantastici la videoclipuri.

Casa ta e o casa de Cotroceni sau de 23 august, de cartier vechi ramas in picioare doar pentru c-a venit Revolutia peste el, cartier vechi care te intoarce la linistea idilica de perioada dintre razboaie.  Are o curte imensa pentru-o casa de oras, cat sa cresti in ea vreo cinci caini, desi tu nu ai decat unul, vom discuta tarziu de tot despre rasa. De la un timp si-o pisica se potriveste in peisaj; un motan negru si lenes, stralucind intr-un soare de primavara, care priveste lumea lenes de pe un stalp de gard, se razboieste cu alte pisici mai nenorocoase ca el si face pui liber prin  lume, fara ca noi s-avem habar cati, cu cine sau pe unde. Un motan-tigan, da. Un gard cu ceva lemn, poate si pietre, fiti seriosi ca n-am chiar toate detaliile. De la poarta pana la usa de la intrare e o alee, nu de asfalt turnat, de pietre taiate sau de pavaj sau de altceva, oricum ceva printre care pot creste nederanjate ierburi si insecte; apoi ai vreo trei sau patru scari, un… adineauri am citit pe wikipedia si-am inteles ca ce-mi imaginez eu se cheama, arhitectural vorbind, portic, da’ eu nu chiar la asta ma gandesc, nu importa; usa mare de la intrare e, desigur, de lemn, poti sa-i pui si maner d-ala de ciocanit, sau usita de detinut sau alte lucruri amuzante. Intri in casa, un hol mic care se deschide intr-o camera imensa, pe care trebuie sa am grija cum v-o explic ca sa pricepeti, ca eu cu cuvintele in general stau prost, mai ales cand trebuie sa cobor lucruri din imaginatia mea intr-o lume asa-zisa reala. Pe latura din dreapta e bucataria, nedespartita de nimic de ceea ce-ar fi sufragerie, in sensul ca e doar un sir lung de dulapuri, aragaz, mese, si-asa mai departe, care pot ocupa, la o adica, intreaga lungime a camerei. Cu ferestre de-asupra tuturor acestor lucruri, sigur, si cu masa de mancat in colt, in dreapta cum te uiti de la capatul holului, ca noi de-aci ne uitam la casa. In rest e sufrageria, care-i mai joasa decat bucataria, sau bucataria e mai sus decat sufrageria, cum vreti; e ca o gaura, bine? In stanga camerei asteia imense e-o gaura, la care se ajunge prin niste scari, egale cu-alea de-afara pe care le-am urcat pana la intrare, si-n gaura e ce vreti voi, eu una imi imaginez o canapea frumoasa, doua fotolii, masuta de cafea si-o multime zdrobitoare de rafturi pe perete, pe care poate sa stea cam orice, dar la mine ii musai sa fie televizor, sistem audio si-o multime d-alte chestii electrotehnice, intrucat mie-mi plac inginerii, cum ii ziceam lui Liz, si-asta-i o casa de inginer frumos, cu gusturi frumoase si idei vaporoase. Ori de arhitect. Dumnezeu stie daca chiar exista asa ceva. In fata, dincolo de sufrageria din gaura, urcand acelasi numar de scari in directia opusa sau ocolind pe sus, prin „bucatarie”, ajungem intr-un alt hol, nu simetric cu asta de la intrare, ci pe mijlocul casei, de o parte si de alta gasindu-se celelalte camere, mai mici, desigur, decat aceasta struto-camila abia descrisa. Mmmm… sa zicem doua dormitoare, o baie si-un birou. Mi-i cam lene sa vi le descriu pe toate cu detalii, dar vi le pot aseza in spatiu cu placere. Pe stanga sunt cele doua dormitoare, primul poate fi mai mic, al doilea se deschide cu usa d-aia care gliseaza inspre terasa din spatele casei, si e inalta, cum ai tu la tine acasa, din tavan pana in podea, iar ferestrele sunt evident la fel de inalte, in timp ce terasa are podea de lemn negru si prafuit, cateva scari pana jos, ca tineti minte de cate ori le-am urcat pana acum, dar fara balustrada sau alte delimitari, numai niste stalpi, cam ca un ponton, daca vreti. Biroul e pasnic, luminos si mare, ca pe partea dreapta nu ne mai trebuie nimic altceva in afara de baie, are canapea si fotolii si biblioteca si dulapuri de hartii, contracte, planuri de case sau de instalatii electrice sau de orice altceva ai face dumneata in viata. Eh, e ca am o minte stralucita? Parchet negru peste tot, pereti albi, lumina care da buzna de prin toate colturile.

La garaj nu m-am gandit, mi se pare exagerat de greu sa construiesti un garaj frumos, nu vad cum ai putea face asta avand in vedere scopul lui, nu vad cum l-ai putea face sa se potriveasca, dar stiind cat de mult tii la masina ta m-as impaca incantata cu orice aratare. Si nici motocicleta nu poate sa-ti stea in curte, sub zapada, toata toamna si toata iarna; animale nu suntem, asta-i sigur.

Cainele iti pazeste intrarea. Motanul dispare cu zilele, ii lasi mancare pe terasa si oftezi usurat cand ii gasesti castronul gol in fiecare dimineata. Curtea e plina de iarba si de buruieni taiate scurt, flori n-ai pricepere si dragoste sa ingrijesti, ai plantat niste copaci la inceput si-au supravietuit cati au putut, un visin, un gutui si-un mar. In afara de umbra nu fac mare lucru, d-asta ti-a intrat in cap acum cateva zile sa incerci cu niste vita de vie, macar in spate, pe langa terasa. Poate creste, mai stii; vinul tot de la ai tai o sa vina, oricum. Nu prea astepti nimic, ti-e viata simpla si calma, munca adorata, prietenii vechi, atat de vechi incat au depasit de mult termenul de plecare, de-acum incolo nu mai pleaca nimeni, numai bucurii mature si pline. Au fost nunti extraordinare despre care se vorbeste inca noaptea tarziu, peste pahare de vin, calatorii prin tara in coloana de trei masini, un numar aproape obositor de fotografii, fetite nascute acum cinci ani in apropierea Craciunului, care-ti spun „nenea” si pe care le tii la tine cu drag cand pe ei ii ajunge din urma dorul de liniste in casa sau de singuratati prin paturi de hotel, bravo lor ca-s oameni intregi la cap si nu-si cara copiii peste tot cu ei, asa se cresc fete sanatoase si intregi la cap, bravo; viata simpla si calma, cum iti spuneam, viata cu mult loc in ea, usor de respirat si de miscat, usor de trait, ca un somn oricat de lung intr-un pat mare si racoros, in care te poti rasuci de trei ori, da peste cap, dormi cu picioarele pe perna sau de-a latul, fara nici un fel de incomodari.

Serios acum, exista oameni d-astia?

Exista „Friends”? Exista prietenii de-astea fara termen de valabilitate, in care oamenii cresc impreuna ca un palc de copaci, cu radacini intrepatrunse si ramuri legate intre ele, atat de intrepatrunse si-atat de legate incat sa fie imposibil sa-i mai desparti, chiar daca le retezi trunchiurile?

 

 

 

 

 

Ciudat loc, biroul asta al tau. Plin de hartii goale si pline, de muzici, aburi si mai ales de idei. Coloane, ferestre, gradini, usi, etaje. Case straine, pentru straini, ale tale de la inceput pana la sfarsit. Covor verde, de multinationala, parchet rezistent la plimbarile tale de general, praf si scrum, cos de gunoi sufocat de pachete de tigari si de greseli. Canapeaua psihiatrica, ruginie, lucioasa si fixa.

Cainele, primul, o lume intreaga intrata furtunos pe usa, cuibarita intr-un prosop alb murdar, intr-o zi de aproape-iarna. Nu pentru ca era cel mai frumos sau cel mai timid, ci pentru ca se incapatana sa te muste, desi iti incapea in pumni si n-avea nici un coltisor de dinte. Refuzai sa iubesti; el semana cu tine, intr-un alt univers, in care avea tot doua picioare si tot atatia dinti. Ai aflat ca nu-ti place singuratatea, dar fara sa vrei langa tine o minte de om. Iti umbla prin curte, singur paznic de mosie, iti rodea bocancii in timp ce citeai carti care te invatau cum sa-l opresti, a fost razboi de transee, rabdare incercata si intepata, curatat blana, cumparat biscuiti, vaccinat, urme de noroi peste tot, zgarieturi pe usa si pe maini, vreo doua boli si aproape un accident de masina. Altfel, un amestec de prieten cu frate. El ti-ar sfasia durerile, iar tu ai ucide pentru el, probabil, pana la urma.

Doarme pe canapea, invelita intr-o patura fara amintire, topita sub ea. Par negru, rasfirat pe un brat indoit. Ti-a cucerit cainele din prima zi in care ti-a intrat pe poarta si de fiecare data cand il vezi strecurandu-se langa ea iti vine sa-l intrebi ce mama dracului vede el acolo, de un milion de ori mai clar decat tine. A ce miroase fata asta, ce culori poarta, ce scantei arde, ce sunete scot tesaturile cand trec aproape de pielea ei? Poate ai intelege si de ce te-ai indragostit dintr-odata de colajul asta, cu covor verde, canapea psihiatrica, caine-prieten-frate, fata de pe canapea, patura fara amintire.

Nu le-ai suportat, de fapt, niciodata. Le-ai iubit, desigur, putin, un timp, dar niciodata in casa ta. Se invarteau tot timpul pe langa masina, parca adulmecand o prada rara, mult ravnita; intarziau din ce in ce mai mult la cafea, la concert, la teatru; puneau o multime de intrebari despre cartier, inventau tot felul de scuze pentru care acasa la ele nu mai era bine; trebuia sa le aduci, pana la urma, dar niciodata mai mult de o noapte. Le deschideai usa si deveneau cutiute muzicale demodate, nesfarsite laude si exclamatii, „vai, ce canapea frumoasa!”, „vai, da’ cate carti ai!”, „vai, ce idee extraordinara!”, „vai!”, „vai!”, „vai!”. Le duceai in pat, le dezbracai, le adormeai, le deschideai usa domneste a doua zi, de dimineata. Atunci incepeau sa-si marcheze un teritoriu departe de a fi al lor, pe care tu aveai acte si proprietate de plumb. Isi uitau cate ceva, ba un ruj, ba un dosar, ba chiar telefoane sau buletine, le inapoiai, mai veneau doua sau trei nopti, inca un pix si un inel, o agrafa de par, un pantof, o poezie, un cuvant, o lacrima, gata. Tu le spuneai ca s-a terminat, ele plangeau, te palmuiau, te blestemau, te binecuvantau sau te regretau, in timp ce el le conducea mandru pana la poarta, latrand in urma lor un scurt „adio” dispretuitor. Fumai mult apoi, o zi intreaga, pana cand le dizolvai dulceata.

Ea pleaca tot timpul cu ultimul metrou sau cu autobuzele de noapte. Refuza cu incapatanare s-o duci acasa cu masina, pleaca fara urme, rar lasa o ceasca de cafea sau de ceai negru rusesc, isi vara hartiile in buzunare, isi numara pixurile, isi pipaie telefonul din buzunar, isi impinge castile in urechi si dispare printre alamurile portii. Cainele o conduce cu privirea si cu urechile ciulite pana la colt, cu rabdare si cu un strop de tristete inchisa in ochii lui de gheata, pana cand se dizolva in oras, printre roti si asfalt, tocmai ea, care nu schimba nimic in drumul ei.
Aproape absenta, dar arzatoare. Te lasa liber, rece si ironic, asa cum te-a gasit, in casa ta perfecta, doua dormitoare, sufragerie, baie si bucatarie, caine si carti. Nu asteapta nimic, nu cere nimic, nu vrea nimic. Nu se apropie de usa dormitorului, n-a intrat niciodata in birou, n-a deschis niciodata vreun sertar. Cand ii e sete cere apa, cand e trista numai o bere, fiindca a doua o face sincera, cand ii e foame vine cu covrigi in mana. Cand n-are bani mananca putin, in locuri ieftine in care te taraste si pe tine, desi ii explici rabdator, de fiecare data, ca ai un salariu destul de mare, vorba aia, d-asta muncesti, caine, casa, masina, masa, chiar si doua. Nu mai stii cand ti s-a stricat ceasul de mana, refuzi sa-l repari. Se-ntampla uneori sa mergi langa ea pe bulevarde si sa-ti spuna din senin ca intr-o buna zi are sa-si cumpere nu stiu ce inel, sau carte, sau manusi. Are sa cumpere pentru sine, intr-o zi buna. Pare sa fi aflat secretul unei rabdari eterne, fara pauza si fara adancituri. Nu-si pune probleme despre cand si cum; candva, cumva. Cand vorbesti despre ea in departari iti vine sa spui „am o prietena care…”, dar „prietena” asta iti zgarie urechile. Ce aveti voi nu-ti vine sa numesti „relatie”, e mai degraba un fel de schimb de energii, daca vrei. Difuziune. Nu sunt granite, nici obligatii, nici dorinte, nevoi, chinuri, clisee sau promisiuni. Stii ca vine si maine, pur si simplu. Stii ca a fost intepata in deget si stii sa-i scoti spinul si sa o bandajezi, desi daca te intreaba altcineva de unde ai luat tifonul habar n-ai sa raspunzi. Poti sa juri ca n-ai asa ceva in casa. Iar ea… e un puzzle din care descoperi cate o piesa-doua in fiecare zi, stiind exact unde merge fiecare, stiind ca n-o sa-l termini niciodata. E un nor, altul si acelasi, primavara-vara-toamna-iarna, nu exista sfarsit. Nu te grabesti, nu te framanti, nu alergi. Venea spre tine zambind si, serios, nimic rau nu s-a mai intamplat de-atunci cu tine.

Intr-o zi ai sa o faci sa piarda ultimul metrou.

In colturile inca intunecate ale bratelor tale se deseneaza flacara. Intr-o zi ai sa o opresti la tine. In alta zi ai sa o strecori in pat. Intr-o cu totul alta zi are sa ti se para frustrant de frumoasa si-ai sa o scoti afara un timp. Dar au sa te sufoce din nou rujurile, pixurile si dosarele, urechile lui aplecate au sa te acuze, ai sa incerci sa-i prinzi intre degete un fir de piele, ai sa te intinzi pe covorul verde si-ai sa derulezi filmele, unul dupa altul, cafea dupa ceai dupa iarna dupa halat dupa deget dupa cald dupa masea plombata dupa frigul din par dupa. Are sa te calce putin pe varf de degete, ai sa o inspiri putin, o sa ramai din nou fara intrebari.

Pana una-alta, vrei cu disperare sa se uite pe sine pe masuta de cafea.

Ea nu e cea care te paraseste pentru ca esti betiv, nici cea care iti spune ca mirosi ingrozitor dupa tigara de dimineata. Ea, adica Ea, e cea care te descalta si te baga in pat, fara sa uite sa spele urmele bocancilor de pe prag. Fie pentru ca stie de ce bei, fie pentru ca stie ca va afla a doua zi de ce ai baut. Stii ca e ea atunci cand iti pastreaza o sticla de vin rosu si un pachet de Kent, in caz ca ramai fara.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 1 August 2013.

2 răspunsuri to “”

  1. repost? sau, dintr-un caiet mai vechi? sau am visat? la partea a doua ma refer.

    Apreciază

  2. Caiet. Negru. Parca 🙂 Sigur caiet.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: