Red Peace.

M-au incoltit lupii virtuali, daca nu-mi pun eu titlu imi ia automat primele cuvinte din post si mi le aseaza in chenar, ca sa vad eu ce stupid imi aleg modalitatile de expresie. Brute, nu altceva.

Te distreaza sa te uiti intr-o punga de chipsuri si sa stii ca trebuie sa mananci din ea pana maine la pranz, si te sperie faptul ca aproape s-a terminat cafeaua si ca n-ai bani de un pachet nou, ca noua cafetiera iti evapora cam un sfert din apa pe care i-o dai si ca inca te trezesti cu cani mai goale decat te astepti sa fie.

Te trezesti de o saptamana la 06:30 fix, la 07:00 fix iesi pe usa, la in jur de 07:10 esti in statia lui 601, la in jur de 07:15 te urci in autobuz, la aproape 07:30 cobori la Rosetti, iei un covrig cu sare si mac, schimbi 601 cu un 66 in care ocupi cu nesimtire mandra un scaun, numai si numai pentru ca esti unul din oamenii cu fete triste si obosite care au treaba la cel mai mare si mai de incredere spital de la marginea Bucurestiului. Intre 07:50 si 08:00 te dai jos la poarta, il zaresti mereu pe Raymond la patru-cinci pasi inaintea ta, te duci la garderoba, in drum spre scari te opresti la automat, dai 1 leu, iei o cafea cu lapte cu trei stelute de zahar, o bei pan’ la etajul cinci, te-nvarti in holul cu tablouri de 400-500 de euro, te uiti cu coada ochiului la bodyguard-ul cu privire verde-rus, iti vin colegii, faceti semne disperate la usi pana da cineva cu ochii de voi si va deschide, intri la tine in salon, unde raspunzi de doua paturi (nu de doi oameni, nu de doi bolnavi, nu de doua cazuri, ci de doua paturi; totul trece, paturile raman.), apoi continuati sa va invartiti toate ziua intre proteze valvulare lipsa, dar indelung cautate, intre medicamente aduse din Bulgaria, din Republica Moldova sau din Ucraina, intre transferuri, consulturi si externari, EKG-uri si ecocardio, mii si mii de bucati de hartie lunguiete impachetate si scrijelite cu mii si mii de linii tremurate in care mintea ta trebuie sa descopere adevarul absolut al vietii. Cum, cand si de ce bate inima unui om, cum, cand si de ce inima acelui om nu va mai bate. De ce traim noi, ce-i cu bataile astea, ce-i cu inima mea, cu inima ta,cu  inima domnului Cojocaru, cu inima domnului doctor, inimi, inimi, inimi, vieti, vieti, vieti, scrijelite pe hartie intr-o nesimtire pasnic-amaruie. Abia o saptamana.

O saptamana obositoare, urata si ingrijorata, inceputa vineri noapte cu tristeti vechi si noi in acelasi timp, cu repetitii, cu frig intre coaste si sub camasa albastra, cu vorbe sangerand in urechi si cu depresie blanda si nepasatoare peste care s-a asezat, incet-incet, un lung, dar constant, sir de nepotriviri, mai mari sau mai mici. Blocat card, deblocat card, intarzieri in confimari de plata, riscuri pe banii altora, blocat masina de spalat cu un pix uitat in ghiozdan, bani-bani-bani, vesnic incurcat in EKG-uri, mancare lipsa, prieteni cu probleme de sanatate, furtuni care o trezesc din somn dupa o ora, ii adancesc golurile si o lasa apoi cu cosmaruri grele, curtea si holurile vesnic bolnavicioase din cladirea B Fundeni, din care nimeni nu pleaca de tot, doar cu programare, pentru saptamana viitoare, peste doua saptamani, la jumatatea lui iunie, pe 5 iulie, etc., apropierea examenelor cu adevarat importante si cu adevarat grele, Rusia vesnic indepartata si frustrant de apropiata, concert Bi-2 la Chisinau ratat sangeros si fara drept de apel acum 4 zile, desi isi promisese in 2011, cand aflase de cel din 2010, ca la urmatorul o sa se lupte cu oricine si o sa ajunga oricum, nevoie de timp si de pat cald (pentru ca ii e frig constant, indiferent de ce se intampla afara), un fel de ratacire paralizata, fara nici cel mai mic scop cat de cat inalt, viata care se taraste de pe o zi pe alta, terminand cu greu carti incepute de mult, cumparand obsesiv altele noi, vazand extrem de rar filme pe care de fapt trebuia sa le vada acum niste ani, si, in final, cel mai recent, implineste azi 6 ani de cand scrie aici si simte, clar si apasat, ca scrie exact la fel ca atunci. Ca printre randuri nimic nu s-a schimbat, chiar daca viata ei poarta, aparent, haine cu totul si cu totul noi.

Si cand se intampla asta, cand nu mai cutreier cu mintea nici o stepa, cand nu mai ajung in nici o casa primitoare, nu mai vad nici un cavaler pe nici o carare si nici o scanteie pe nici un cer, cand nimic-nimic nu ma mai atinge, nici bland, nici intepator, cand nu simt si nu cred nimic despre  nimic, ei, atunci, abia atunci, ma urc in varful patului cu ochelarii de citit pe nas si ma uit la un anime absurd. Nu ma uit la cele care arata fapte ce s-ar fi putut intampla foarte bine intr-o viata de-a noastra, nu vreau sa vad povesti de trupe de punk care reusesc sa ajunga celebre sau fotomodele care se intalnesc peste nu stiu cati ani cu iubitul lor din tinerete, nici 1001 drame de liceu, oricat de emotionante ar mai putea fi ele azi. Nu, nu, cand nu ma mai mira nimic in viata reala, ma arunc in lumile lor absolut descreierate, in non-realitatea aceasta absolut perfecta, existand si ne-existand in acelasi timp intr-o impletire absolut magistrala, in absurdul purificat al unor lumi produse exclusiv in imaginatie, a caror singura legatura cu realitatea e formata dintr-un varf de creion si-o foaie de hartie. Ma uit la anime-uri impanzite de creaturi fantastice si profund neverosimile , vampiri cu ochi insangerati, zombie ai caror corpuri devin nisip cand sunt impuscati cu gloante de mercur exploziv, calugarite care lupta cu Diavolul alaturi de-un fost tovaras de-al lui, cu care au un contract de vinde-viata-pentru-putere, fetite de 15 ani alese cu grija si transformate intr-un fel de amazoane inarmate cu super-coase si cu animalute-robot, zei ai mortii cu viata dubla, ce se plimba printre noi eliminand suflete pierdute, caiete ciudate cu coperta neagra in care scrii nume si feluri de a muri si gata!, viitoare post-apocaliptice in care lumea e condusa de un computer si impartita in blonzi si sclavi, niste oameni modificati genetic si scapati in lume din inchisori prea prost pazite, ce-si redescopera emotiile inchise dincolo de mutatiile lor, si-asa mult mai departe… Si-uite-asa, veni vremea sa vad Hellsing, sa ma indragostesc de-acest magnific costum rosu de gentleman, de pistoalele cu teava infiorator de lunga pe care sunt gravate tot felul de cuvinte nepotrivite pentru un pistol, de piesele de generic, de trufia originalului obligat sa joace pe o scena plina de falsuri, de absurdul lui „orice”, de organizatiile secrete cu nume prea lungi, in care tot timpul intra niste „knights” sau niste „chevaliers”, de eterna fascinatie pentru puterea vesnic neclara a Vaticanului si pentru eternul pamant bantuit al Marii Britanii, plina de castles, mansions si vechi familii nobile care se-ocupa mereu cu tot felul de treburi murdare si, mai ales, secrete, in eternul nume al Reginei. Ne plecam genunchii si ne scoatem palaria in fata Japoniei, cel mai frecvent intru anime si manga.

Sunt, intr-adevar, zile in care cred mai usor in vampiri blanzi si onorabili decat in oameni buni si drepti.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 25 Mai 2013.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: