Sub deviza:

Si cu The Cat Empire – The Chariot, zic:

Am pus pe Facebook poze pe care le-am facut singura, in ultimele zile de scoala, fara sa stie nimeni, fara sa asez pe nimeni, fara sa le cer nimanui. Au un succes fulminant pentru sarmanul meu profil care n-are parte de mare lucru zilnic. Alte poze d-atunci n-am, cu asta am ramas: cu 12 F in diferite proportii, miscandu-se liber prin clasa, motivand si numarand absente, facand variante la info si sarind la capra. Daca as vrea, mi-as aminti de discutia cu Duda (dar am scris despre ea, sunt sigura), de sandvis, de asfaltul crapat din curtea scolii care iarna se acoperea cu un strat mult prea subtire de zapada, astfel ca nu prea am avut parte de bulgareli in toata regula (asta-mi aminteste de bulgarelile strasnice din generala, si-am impresia ca la una ati fost si voi trei), de Mihalascu si de incapatanarea mea de a evita orele ce includeau orice fel de gimnastica, de Junior (al carui farmec s-a risipit in vant), de revista in franceza in care am scris despre „Femeia care astepta” (inceputul obsesiei furtunoase si neostoite Andrei Makine) si despre Kyo, de udaturile de primavara-vara cand fetele infloreau ca muscaturile la ferestre (le placea, domle.), de caramelele Sugus primite rest si-mpartite frateste cu oricine era pe langa tine, de tanti Tarlea si de notele ei insotite de acelasi invariabil zambet, indiferent daca era 2 sau 10, de dirigu’, admirabilul dirig, la care am tinut, macar ca ne-a rezistat 4 ani incheiati. Oau, mi-e dor chiar si de partea asta a liceului.

Moara parasita din poza e de la mine de la tara, comuna Ziduri, sat Costieni, cum mergi cu trenu inspre Ramnic a doua statie. Moara e in deal, vizavi de cimitir, si d-acolo din deal ne dadeam drumu’ cu sania iarna, pe vremea cand zapezile erau sanatoase si curate, iar obrajii si gatlejurile noastre rezistau mai bine la ger decat acum. Cand eram eu mica, moara era Moara cu noroc, cu curtea plina ochi de oameni cu carute cu saci de porumb, cu fantana nelasata in pace din cauza caldurii si cu gospodari asezati pe lavita din fata morii. Pe vremea mea, micuta apa curgatoare de sub pod ingheta strasnic si-aveam propriul nostru patinoar sub salcii, iar vara aveam propriul nostru iaz cu pesti pe care nu reuseam sa-i prindem niciodata. Pe vremea mea, aveam caini frumosi si destepti cu care ne fugaream prin iarba inalta de pe vale. Eh…

Simt nevoia sa gasesc un portofel sau un telefon mobil si sa-l duc inapoi stapanului. Simt nevoia sa fac cuiva un bine important.

Ascult Deathstars zilele astea.

Mi-e periodic, de-a lungul zilei, dor firav de Andreea. Trece ca o boare, pe coridor sau cu cartea de anatomie in mana sau cu paharul de Cola pe masa, o imagine (biroul extraordinar de lung, canile de ceai, blana pisicii, Hamlet-manga din raft, covorul special facut pentru pisici, Place Pigale, Grimus, etc), un singur lucru, pe rand, care ma face sa ma gandesc ca mi-e dor de Andreea. Dar e o senzatie pasnica, care nu cere nimic, deci o putem manevra cu usurinta. e doar o idee de dor.

ceea ce nu se poate spune si despre dorul de tine, care a ajuns intr-un punct de statornicie, dar care mai cere inca sa fie hranit, cere sa deschid Facebook din cauza ta, cere sa comentez, cere sa ascult o piesa care-mi aminteste de tine, cere sa vorbesc despre tine cu oameni care nu te cunosc. Sunt linistita, ti-am zis, am visat ca jucam baschet pe terenul de la mine de la scoala si ca tu-mi spuneai ca nu ma descurc chiar rau; am mai visat ca Banu vroia sa ma tunda si ca ai trecut pe langa mine in drum spre cuier si mi-ai zambit in semn de sustinere. Poate e si pentru ca n-am apucat sa-mi iau „la revedere” frumos; poate d-asta e atat de greu. Dar iti multumesc, raman sensibila cum ma stii la gesturile minore, iar imbratisarea virtuala mi-a facut cel putin saptamana mai luminoasa.

Mi-am luat casti noi si asta inseamna c-am intrat in pre-presesiune. I’ll be fine, don’t worry.

Aducand d-acasa „Afara nu e nici un anotimp” si umbland cu tata prin oras de Craciun, scurt moment de reculegere pentru o generatie anume: muncitorul comunist. Omul care stie o ditamai hardughie de uzina pe dinafara, stie de unde a cazut un anume surub, stie cine vinde tuica toamna si cine aduce lemne de la munte, stie cumnatul cui are un var la Spitalul Judetean si cine e la poarta in anume care tura. Viata lui se invarte „12 cu 24”, cunoaste toti baietii de la Trefilare, toti baietii de la Centrala, toti baietii de la Statia de Epurare, dar si pe tanti de la Sifoane si pe fata ei de clasa a 4-a, care vine sa-si faca temele la fabrica. Stie fiecare crapatura de asfalt de pe trotuarul pe care l-a batut timp de 25 de ani, in fiecare zi; drumul a durat tot timpul in jur de o ora, la colt la benzinarie e parcata dintotdeauna o Dacie 1310 verde, in statia de autobuz a lu’ 9 e intotdeauna acelasi aurolac, pe care-l tot depaseste de 25 de ani cu aceeasi bucurie, a facut o data la 5 ani tura de Anul Nou, a construit resou dintr-o placa de BCA si-o bucata de sarma incastrata in ea intr-un anume fel, dupa un anume model, rasucita de un anumit numar de ori, a barfit pe toata lumea si-a fost barfit de toata lumea, dar de fiecare data cand iese din casa, chiar si numai pana la paine, se intalneste cu cel putin un om cu care discuta politica, barfeste pe altii si caruia i se plange ca salariul e mic si ca porumbul nu s-a facut anu asta. Planuieste sa se intoarca in casa parinteasca la batranete, dar vrea sa plece in strainatate ca sa-si tina fata la facultate. Uraste si iubeste tara asta in egala masura, cu egala fervoare, scrasneste din dinti si rade cu gura pana la urechi in acelasi grup de pereti, de 25 de ani. E omul care stie sa faca electrozi in epoca sudurii autogen. (E tata si sutele lui de colegi.)

The End.

~ de downtownjesus pe 11 ianuarie 2011.