„we’re going through changes”, cum zicea versul ala pe care il lalaiam acu ceva timp cand n-aveam ce canta. vreo doua personalitati se dueleaza in mine zilele astea, pentru ca cea veche nu vrea inca sa capituleze. din cauza lui House am inceput sa-mi urmez toanele fara bun-simt, sa-mi inchid telefoanele cand nu vreau sa ajut pe nimeni sau sa resping apeluri cand nu vreau sa ies din casa. de asemenea, aman discutii serioase care-mi cer orice fel de analiza sentimentala, pentru ca m-am plictisit de acest fel de analize. nu vreau probleme, desi am. am probleme in exterior, cu teama de sesiuni si de Bucuresti si de „unde e acasa?”, si am probleme in interior, cu „am sa pot?” si cu „ce aleg?”. ar fi frumos daca mi-as da drumul definitiv, daca as deveni fiinta umana sigura, acra, ironica (sarcasmul este noua mea tinta) si lipsita de amabilitati. desi intr-un timp exterior mie ar parea ca n-am fost amabila destul de mult ca sa ma plictisesc, in timpul meu interior amabilitatea a capatat deja aerul nefast de ipocrizie, si „nu”-ul asta spus ipocriziei care a aproape-murit in mine de cand toti i-au spus „da” in jurul meu, il simt acum proaspat si inghetat, poate doar pentru ca o noua viata inseamna o noua sansa. si stii de fapt (si acest „tu” chiar nu stiu cine e, probabil sunt eu de data asta) ca mereu ai vrut sa iei calea asta, nu doar sa-i privesti admirativ de la departare si sa-ti spui impaciuitor ca tu nu poti sa fii asa; ai vrut sa fii asa, horoscopul ala idiot care-ti spunea ca traiesti o viata gresita poate nu era atat de idiot pana la urma si in fond ce e rau in faptul ca nu vrei sa mai doara indiferenta, ca vrei sa-ti faci o baza solida pentru rautatea si ironia care zaceau de mult in tine, ca vrei sa faci ceva pentru tine, pentru ca iubirea de semeni nu ti-a adus nimic bun si n-a insemnat nimic pentru nimeni altcineva decat tine?

vorba lunga se rezuma asa: eu ma duc la medicina ca sa fac o treaba criminal de buna. in principal, pentru orgoliul meu indelung nemangaiat si pentru a bucura si alina oameni care nu ma pot rani. zicem ca-mi canalizez iubirea de oameni catre altceva.

si d-asta imi trebuie timp, pentru rezolvarea bataliei. batalia dintre eu care as zice „Doamne iarta-ma, mai bine cersesc la metrou decat sa fiu un om ca House” si eu care as zice „vreau sa fiu ca el. imi asum riscul.”. nu vreau oameni care sa-mi ridice probleme, vreau oameni care sa ma faca sa uit de batalie pana termin cu mutatul in alta viata. acolo am sa hotarasc castigatorul, in functie de factori pe care nu-i cunosc inca. doresc sa-mi fie mintea odihnita, sa ascult Passing Afternoon pana la tocire, sa respir adanc si cat de rar vreau eu. ma voi duce acum sa vad Stargate si House, ca sa nu ma intrebe nimeni nimic, nici macar constiinta mea.

rabdare, va rog. ma voi recompune.

~ de downtownjesus pe 22 septembrie 2009.