pentru prima data in istoria plecarilor mele la bunici, la tara, unde iarba e verde si-i muzica multa, n-am mai vrut sa ma intorc. stateam in tren, clasicul tren ceferist romanesc, cu doua sticle de bucegi la doi litri sub canapeaua extrem de confortabila, si ma gandeam ca nu vreau sa ma intorc aci. stiu stiu stiu, aveam o groaza de motive sa ma intorc, cativa oameni ar fi fost tare raniti daca n-as fi venit, cativa mi-ar fi dus dorul ceva timp si alti cativa m-ar fi uitat imediat. pai…eu nu vroiam sa ma intorc. pentru ca acolo aveam scuze. scuza ca sa nu raspund la telefon, scuza ca sa ma gandesc la tine, scuza ca sa fug de probleme, scuza ca sa ma aleg pe mine, scuza ca sa ma simt rau, scuza ca sa dorm mult dupa-amiaza si scuza ca sa vad stelele si sa-mi fie dor de tine. si de tine si de tine si de tine.

dar primul om pe care mi-au picat ochii cand am coborat din tren a fost un pusti de vreo 14 ani cu pleata, pantaloni de camuflaj si tricou cu che guevara. si mi-am amintit ca d-asta ma intorc, pentru oameni ca el, pentru un nestea, doi nemti si niste manga, o mana de prieteni si un road trippin’. si m-au napadit motivele si tare mi-a fost drag buzaul, cu toate cele rele din el. te iubesc, ba buzaule.

cat eram in tren m-am gandit la ce-ar zice anumiti doi nemti, est-germani chiar, daca ar vizita romania cu tren d-asta, cu mine si cu altcineva de teapa mea. a fost dragut sa-mi imaginez asta, ma facea sa zambesc tot timpul.

cat eram in caruta, deplasandu-ma in goana calului spre gara Zoita, de unde trebuia sa iau trenul spre civilizatie, m-am gandit la Dina. si m-am gandit ca Dinei i-ar placea la mine la tara. si pe urma m-am gandit ca si mie mi-ar placea la tara la Dina. si pe urma i-am zis Dinu si m-am gandit ca Dinu ar putea fi nume de dinozaur. si pe urma mi-am zis ca ne intalnim la metrou si te-am lasat in pace, sa nu sughiti.

m-am gandit rusinos de mult la tine, draga neamtule. am scris deja sfarsitul, ceea ce e trist, si faptul ca m-am gandit la mine in timp ce scriam e si mai trist. dar stai tu linistit, nu te las sa intri in capul meu, oricat de nascut in magdeburg ai fi, oricat de bun baterist ai fi si oricat de baiat bun ai fi. nu nu nu. nu se poate.

m-am gandit si la tine, sa stii. nu te simti lezat, esti primul caruia am vrut sa-i arat tara mea. si mai vreau inca. dar o voi face cand o sa vii cu 4×4 sa ma furi in ziua nuntii. si ma gandeam cum ar trebui sa te duc sa te prezint bunicilor mei, care vor mai trai desigur si atunci, si cat de fani o sa fie zilele alea, in care o sa trebuiasca amandoi, vai de noi, sa dormim in satul lanuri, intr-o camera cu pereti de pamant varuiti cu var simplu, in patul in care am dormit eu pana la o oarecare varsta frageda, ceva gen 2-3 ani, cu podea de pamant acoperita cu covoare taranesti si cu miros de primavara, pentru ca o sa te pun sa deschizi geamul, ca altfel nu putem trai in „camerele ale bune”, si in salon nu ne culca nimeni, ca doar nu suntem popa. o sa fie frumos. o sa mergem pe camp mana in mana si baraganul o sa fie la fel de frumos ca intotdeauna.

stateam aseara si citeam anisoara odeanu – „intr-un camin de domnisoare” si ma simteam tare domnisoara. si ma gandeam si am si scris asta pe o hartiuta verde, ca daca tu ai fi fost fiu de boier si eu domnisoara de bucuresti, m-ai fi iubit cu siguranta. as fi avut palarie de paie cu panglica… verde sa zicem, si o carte imbracata in piele in mana si m-as fi coborat gratioasa din tren si dumneata m-ai fi asteptat la gara cu trasura si ai fi fost desigur extrem de elegant si de manierat si ne-am fi urcat in trasura si m-ai fi dus la mosie, cu mami meu si tati meu desigur in tr-o alta trasura, mai in spate, cu tati tau, ca mami tau a ramas acasa sa pregateasca cele necesare primirii, si mi-ai fi povestit pe drum cate-n luna si-n stele despre mosia ta, despre recolta de anul asta si despre izvorul care trece prin partea dreapta, si eu te-as fi ascultat visatoare si fericita, ca de! dumneata tare frumos mai erai si aveai o mosie tare frumoasa si as fi trait poveste de dragoste ca-n cartea imbracata in piele. si m-ai fi invatat desigur sa calaresc si mi-ai fi dat un cal bland, sa nu ma arunce cat colo si sa-mi dea sangele pe nas, ai fi poruncit sa se culeaga struguri pentru mine si sa-mi fie aduse flori proaspete in camera in fiecare zi si am fi mers la picnic in padure si m-ai fi ajutat sa ma cobor din trasura si am fi mers la plimbare printre copaci si mi-ai fi aratat tot felul de flori si buruieni ale caror nume nu le-as retine, prea fascinata de privirea ta si am face plimbari noaptea si ne-am urca in podul cu fan, ca otilea si felix si am adormi acolo si argatii tai ne-ar cauta innebuniti si noi n-am raspunde, ne-am strange unul in altul si am zambi complice…

uite ce frumos ar fi.

asta pentru ca nostalgia de perioada interbelica coincide cu nostalgia de perioada interbelica a Dinei.

dar nu neaparat interbelica, si antebelica draga, pe la 1850 asa. pe vremea marilor scriitori, prin boeme mahalele bucurestene si frumoase povesti cu printi, domnitori si boieri.

acelasi principiu, „spune-mi ce piesa asculti ca sa-ti spun in ce mood esti”: staind – tangled up in you.

~ de downtownjesus pe 30 august 2008.