insa eu…

ba. marin sorescu mi-e tare simpatic, si asta la vreo 50 de pagini de „la lilieci”. nu mai stiu cand e termenul limita pentru cartea asta la biblioteca, dar trebuie s-o cumpar de la anticariat. ca sa fie in casa si sa citesc copilului asa, ca pe o poveste.

recunosc, ma cam enervase la faza cu iona si cu paracliserul, ca nu prea pricepeam io cum vine treaba asta ca ardea peretii manastirii, adica pricepui ceva asa, ce-mi zise si mie banu, profu de romana, da’ tot n-am inteles io asa pe bune cum sta treaba cu pestele si cu lumanarea.

dar „la lilieci”…ei, „la lilieci” e geniala. hai sa va scriu cateva treburi, sa va fac si voua pofta de carti frumoase.

„Acolo pe Bisa se discuta despre moarte simplu,

Ca despre croiala si m-am mirat.

Mosu avea aproape optzeci de ani dar se tinea bine.

Acum era foarte bucuros ca stejarul acela ii venea

De minune.”

asta a fost „Pe spite”.

„Lumea alba”

„E vreo baba cazuta rau, care macar ca nu se mai poate

Urni din pat

Dar pe geam s-ar uita, printre dreve, cu ochi aproape

Stinsi.

– Asta ce-o mai fi vrand sa vada, saraca?

I-o fi moartea pe sub pat, odata ii face „bau”…

– Ei, ma, vrea sa se mai uite si ea la lume, ca e

Duminica

Si sa mai vada si ea lumea.”

Piscul cu Bojii

„Nu puteam sa discut cu curcile chestiile astea

Si nici cu Ilie, care nu credea pe ce nu putea

Sa puna el mana, sa pipaie si sa strice. […]

-Ma Ilie, il intrebam pe Ilie al Vetii, primul prieten la

Catarama,

Coleg de gaste si-asa mai departe,

Pana la vaci,

Tu ai vazut vreo vulpe omorata de curca?

Ca tu esti mai mare c-un an, stii mai multe.”

e e e? este genial. atat de simplu, ca la noi la tara. ca la romani. combinata cu prefata la „insa eu”, apropo de „cantafabule” si de phoenix, parca-parca ti-e drag de tara asta. zici tu ca la tara oamenii is prosti si nu-i duce mintea si sunt prizonierii unei gandiri inguste, dar sa stii ca nu-i asa. uite, marin sorescu s-a nascut la tara. toata lumea s-a nascut la tara, sa stii. toata lumea a fost taran si are oleaca de sange de taran, de parca taranul ar fi o cu totul alta etnie. prostilor. nu stiti nimic si nu vreti sa stiti nimic. si eu faceam lucrurile astea si inteleg. era cat pe-aci sa ma muste un cal si cei mai buni prieteni mi-au fost in copilarie cainii de la tara. fara pedigree si fara carnet de sanatate si cu atat mai putin cu lesa, isi punea labele din fata pe umerii mei si era cat mine. si era fericit, ca doar eu il mangaiam si celorlalti le era frica, ca era mare si negru si ei credeau ca e rau. prosti, era un copil ca mine, si imi amintesc si acum sclipirea din ochii lui. si bunicul, pentru care am acum o lacrima in coltul ochiului, pentru ca nu mai e si ma iubea si eu il iubeam si nici unul dintre noi n-a stiut vreodata s-o arate, ma privea de departe, sprijinit pe tarcul oilor si fumand vesnica lui tigara. da, bunicul fuma mult si oamenii spun ca de-asta a murit. eu spun ca a murit pentru ca il bateau la cap ca fumeaza mult si uitau sa-i asculte povestile. nu-mi placea sa-i cumpar Carpati pentru ca nenea de la magazin ma intreba a cui sunt si eu nu stiam sa zic, dar ma duceam mereu pentru ca era bunicu, il vedeam rar si nu puteam sa-l refuz. de fapt, era tataia Sandu, si numele asta miroase a copilarie. si sunt pe cale s-o pierd, asa cum l-am pierdut pe Labus, care a avut o moarte urata. dar eu stiu ca Labus s-a gandit la mine cand a murit. si daca n-a facut-o, eu ma gandesc la el mereu. n-am vazut nici un caine murind. ma duceam la tara si mamaia sau tataia spuneau ca au murit. acolo, la tara, oamenii vorbesc despre moarte simplu, ca despre croiala. azor a fost primul si stiu ca spuneau ca e un caine tare destept, dar toti cainii sunt destepti. cu azor eram un fel de lizuca si patrocle, ca eram mica rau, atat de mica incat nu-mi amintesc decat o singura imagine de-a lui, destul de tulbure, intrand pe poarta „din vale”…era caine d-ala semi-mic, adica corcitura de caine mic cu caine mare, care are tot ce-i trebuie ca sa fie mic, dar cum unu’ din parinti a fost mare a iesit si el mai mare decat trebuie ca sa fie mic, dar nici mare nu e, si asta il face caraghios, prins intre doua masuri ciudate de „caine mic” si „caine mare”; era crem, as putea spune, alb cu niste reflexe crem, si avea ochi negri, dar cam toti cainii, in afara de husky aia aristocrati, au ochii negri. mi-am zis ca fac rost de un ciobanesc mioritic, nu mai vreau caini d-astia strainezi. as a side note. azor, adica patrocle al meu, care ma iubea mult si eu sunt sigura ca mergea cu mine peste tot, desi nu-mi amintesc exact unde mergeam cu el, era un fel de inger pazitor care nu murea niciodata, ca nu suntem in „earthian” aicea unde ingerii sunt loviti si impuscati. adica… ba da. aici la noi pe pamant ingerii sunt loviti si impuscati, dar mai si mor. ingerii de fapt nu mor. asa. si azor a fost otravit, asta e clar, mamaia spune ca de vecinii aia rai si urati de care imi era frica, pentru ca le fugarea gainile. care gainile lor n-aveau simtul proprietatii si sareau gardul si calatoreau pe la noi pe vale, unde azor isi facea rondul in fiecare noapte. ii urasc si-acum, asa, molcom si amortit, pentru ca mi l-au otravit pe azor. a. crima mai mare pentru mine decat sa omori un animal nu se exista. am zis animal, nu sunt absurda sau indoctrinata ca sa va cer sa umblati cu lupa la voi pe strada ca sa nu calcati pe o furnica. dar sa omori un caine cu buna stiinta si de la departare, otravindu-l, mi se pare odios. poate mai odios decat sa omori un om, pentru ca pur si simplu omul ala se poate sa-ti fi facut ceva urat si tu sa nu poti sa te abtii. ei na, instincte animalice, tot criminal esti, dar sa zicem ca ai putea avea circumstante atenuante. dar sa chinui un caine din spatele blocului, sa arunci o pisica intr-un sac si sa-i drumul in apa, sa rupi gatul unui porumbel ca sa vezi cum moare sau ca sa te dai patrat in fata picilor tai de clasa a treia. ma ierti, amigo, dar esti bolnav. semnul clar ca lumea asta putrezeste e ca oamenii fac lucrurile astea si li se pare ok. da-o dracu de politia animalelor si de legislatie, ma doare fix in cot, si pe mine si pe voi, eu vorbesc aici de copiii nostri si de sanatatea noastra mintala. si daca nu va place ideea de boala mintala, atunci sa-i spun doar boala spirituala. lasa cainele in pace, el doarme, tu treci pe langa el, iti vezi de drum, nu-i problema. a, daca te musca sigur, dreptul tau sa ripostezi. dar moartea nedreapta a cainilor ma doare, ca si a cailor. a da, motiv bun pentru a uri tiganii. hoti de cai inteleg, dar hotii aia de cai aveau grija de caii aia pe care ii furau ba. uof, multa lume rea pe aici.

na, ca m-am dat la vorba si la copilarii.

asta a fost o observatie a la haruki murakami, de care m-am lecuit prea repede. e batran si bolnav, clar nu seamana cu usami sau cu yuki, ce sa ne mai complicam? doresc a citi totusi „sa nu ma parasesti” de kazuo ishiguro, ca suna bine.

asta a fost catelul azor de la Costieni. pentru ca la Lanuri, pe denumirea lui veche Fleva, dupa numele unui mare boier ce-si avea mosia prin zona, primul caine de care imi amintesc era o ea si o chema Olga. si Olga, dragilor, are tot o singura imagine in capul meu, dar Olga a ramas un fel de ideal in materie de caine. olga, ca nu-i mai scriu numele cu o mare ca mi-i sila, era o fiinta nobila in acceptiunea mea. nu stiu ce inseamna la voi nobil si nici nu cred ca vreau sa aflu, ca ai mei confrati de generatie ma sperie. olga era alba, ceea ce se cheama alb, era de un alb pur ca hartia, pricepeti? alb ma. alb ca zapada proaspat asezata, alb ca hartia, alb ca iile maramuresene sau ca varul sau ca margaritarul. olga era ceea ce se cheama un caine mare, si eu eram mica, tata spune ca aveam 5-6 ani, dar eu imi amintesc ca o priveam ca de la egal la egal, probabil se cobora la nivelul meu, n-am idee nici cat de inalta eram atunci. olga era alba si curata si perfecta, desenata de yun kouga pentru loveless. tati spune ca era un caine extrem de destept, ca putea sa fie foarte rea cand trebuia, dar ca intotdeauna era blanda cand eram eu pe-acolo. si mie nu-mi era frica de ea si nici lu tati nu-i era frica ca-mi face ceva. si olga a fost asa, un fel de sora mai mare, sau chiar de mama daca vreti, pentru ca in jurul ei era mereu liniste si cat eram eu de copil si de speriata de toate cele, cu olga nu se intampla nimic. ca era un caine mare cu ochi blanzi. mi-o aduc aminte pe olga, si asta am lasat la sfarsit, ca facuse intr-un timp o tumoare sau asa ceva deasupra ochiului. era destul de mare, dar nu-i afecta deloc vederea. tati spune ca s-a facut mai mare si mai mare si ca din cauza ei a murit. dar uite, olga a ramas un fel de icoana calda a copilariei mele, cand cainii erau eroi si te aparau de orice. cainii, parintii si bunicii. in rest, totul putea sa fie periculos, si eu uitam mereu. ca pe atunci viorel, care a fost cel mai destept cal din viata mea, era inalt cat un munte, si masina n-aveam, si campul era imens si ciudat. poate n-ai crescut la tara si d-asta nu intelegi ce spun. imi pare rau pentru tine sincer. in primul rand ca o sa tot mai ai parte de posturi de genul asta, scrise la sfarsitul a inca unei zile tulburi din viata mea in orasul asta gri care, ciudat, uneori e vesel. si posturile astea, dar mai ales amintirile si sentimentul asta cald, o sa ma bantuie mereu, tot timpul, constant. pentru ca sunt un copil crescut cu porumb fiert si pepeni din pamant, care s-a urcat in podul sopronului ca sa dea lucerna calului intr-o zi de vara, cand i se parea ei ca i-ar fi foame, un copil caruia i-a fost mereu frica de fantani pentru ca putea sa cada in ele, un copil care a ascultat povesti cu diavoli si cu cimitire petrecute acolo, pe deal, printre crucile alea albe, si povestile mele erau adevarate, nu erau inventate ca ale lor, copii de oras care nu stiau legende si habar n-aveau ca sub fiecare movila e o comoara a vreunui boier de demult. sunt un copil crescut cu pui de gaina in mana si cu branza de vaca adusa de la stana, care ea, stana, este un loc minunat cu caini frumosi si destepti, cu iarba multa si cu ciobani batrani care stiu povestile Baraganului, copil care stie sa curete porumb (si da, pavloave, ma laud cu asta :P), porumb la al carui cules a fost, dar n-a cules ea, ca nu stie, ea doar a stat in caruta si a tinut haturile, ca viorel e cel mai destept cal care s-a pomenit si stie sa mearga singur si la porumb, si la fasole, si la pepeni, si mai destept ca ingineru’, ca el stie dinainte unde se pune porumbu la anu si unde se pune lucerna…sunt un copil ciudat, da, si e „sunt”, in nici un caz „am fost”, sunt un copil care s-a jucat in tarana cu mainile goale, care se murdarea mereu si nu stia de unde, care se trezea mereu cu vanatai si cu zgarieturi noi pe care nu stia unde si le-a facut, care statea pana noaptea tarziu afara, langa tati, care curata porumb cu mamaia la gura cuptorului si asculta povestile lu tataia „de cand au venit rusii”…sunt un copil fericit ca a trait acolo anii aia, cand nu-i pasa daca n-avea baie sau servetele parfumate, cand fugea ca nebuna prin iarba, fugarita de un caine care se tot schimba pe masura ce treceau anii sau cand se urca in caruta la primul semn ca cineva ar vrea sa mearga undeva. am vazut o moara, moara d-aia ca in Moara cu noroc, pusa la drum, in capul satului, cladire mica pe langa imensitatea Baraganului care o inconjura din toate partile, cladire mica cu curte imensa, sa incapa toate carutele galagioase conduse de tot felul de oameni veseli si zambitori, cu fantana in curte ca sa-si potoleasca clientul setea si canapele lungi pe langa perete, ca sa stea omu’ la umbra pana i se macina sacul de porumb. as spune, ca marin preda, ca acum nici moara nu mai merge, nici stana nu mai are ciobani batrani. as putea sa recunosc, dar nu-mi pasa. e acolo, in mine, si cavourile din partea veche a cimitirului nu ma maturizeaza. as vrea sa aprind cate o lumanare pentru fiecare om din fiecare cimitir. as putea face si asta intr-o zi. dar nu despre cimitire e vorba, ci despre copilarie. pe care unii dintre voi n-ati avut-o, si probabil ca asta v-a afectat personalitatea ulterioara. eu stiu cum se misca norii pe cer. tu stii?

a fost un post lung, atat de lung incat mi-au amortit degetele de la mana stanga. dreapta vad ca rezista cu stoicism.

a fost un post pentru bunicu, pe care il iubesc acum cu mai multa ardoare ca niciodata. oriunde ai fi, mi-e dor de tine sa stii. sa te mai gasesc in poarta asteptand sa-ti aduca tigarile de la magazin pustiul pe care l-ai trimis, sa te mai vad fumandu-ti tigara in amurg, rezemat de tarcul oilor si sa-ti mai aud povestile cu rusi si cu nemti, personaje de film pe care tu l-ai trait. mi-e dor de tine, si lucrurile s-au schimbat pe-acolo de cand nu mai esti. adica n-au facut decat sa schimbe patul si ordinea lucrurilor, pentru ca era patul in care ai murit tu si mamaia, trebuie sa intelegi, nu putea sa doarma in el. si ei nu mai vorbesc despre tine, si nici mamaia nu mai plange de fata cu noi. te-a iubit, stii? da, nu v-am spus, dar mamaia a fugit cu tataia, pentru ca tataia era neam de boier si mama lui n-a vrut sa-l lase s-o ia pe mamaia, care era taranca saraca. si ei au fugit si au stat impreuna intr-un bordei sau in casa unei babe, mami nu mai stie sigur, la marginea satului, pana parintii i-au acceptat. si ne e dor de tine, desi nu mai vorbim despre tine. mai venim din cand in cand la cimitir, si sa stii ca de cand esti acolo vin cu mai mult drag la cimitir. inainte ma duceam asa, ca un fel de informare asupra istoriei apropiate si vii, dar acum chiar ma duc cu drag. pentru ca tu esti acolo si imi place sa cred ca am inteles o parte din tine. si imi place sa cred ca esti bine, bunicule draga. iarta-ne, pe noi, astia de-am mai ramas, ca ti-am gresit cu multe. dar te-am iubit. si n-am stiut, eu cel putin, sa arat asta.

a fost un post pentru tati. de care mi-e foarte dor si care vine repede inapoi. si cand o sa vina inapoi, o sa punem mana pe caruta lor si o sa mergem noi sa ne plimbam pe camp. ca noua tare mult ne mai plac caii…si eu stiu ca lu’ tati ii placea sa mearga cu caruta. ii placeau caii, si caii stiau asta, si intotdeauna stiau sa se poarte cu el si el cu ei. el nu batea niciodata caii, dar ridica tonul si-i batea cu palma pe spate si se calmau. si-i placeau toti caii, si aia tineri si aia batrani, si ma lasa sa stau cu el in fata si sa tin haturile. si ma lua cu el peste tot cand eram la Fleva, acolo fiind de fapt tara lui, si am fost cu el si acolo la moara, da’ moara din Fleva era mai moderna si mai inghesuita si n-avea curte deloc, ceea ce clar nu-mi placea, dar am fost cu el si la cules de porumb, cu Rozica, care ea, Rozica, era o iapa cam batrana, da’ desteapta si ea, care stia asa cam ce-are de facut, da’ nu stia sa se miste cand tati taia cocenii de porumb din fata ea si atuncea trebuia sa mearga inainte, ca sa puna lumea care culege porumbu fix in caruta si sa nu-l mai care cu cosu la 10 metri. ei, rozica era cam ne-educata, da’ era fata buna. iapa buna, adica. asa. si am mai fost cu tati meu la pepeni si la vie si la iarba. la vie imi placea ca era asa la marginea satului, da’ nu chiar, ca pe doua parti avea case si undeva in dreapta era fostul C.A.P unde tinea ingineru’ tractoarele si combinele si ce mai trebuie patriei pentru agricultura. si la vie aveam un zarzar care face zarzare, care is un fel de caise, da’ cica nu-s chiar caise, si nu sunt, asa mi se pare si mie (explic, desi mi-e groaza cand ma gandesc ca exista mari sanse ca voi sa nu stiti ce-s alea zarzare) care tinea umbra in capul locului, dar via avea gard de sarma si nu puteai sa intri cu caruta decat pe partea ailalta si atunci omu’ lasa caruta frumos la drum, cara strugurii la caruta cu ce putea pana culegea juma de vie si pe urma muta caruta in partea ailalta a locului si culegea restul de vie. ei, era o adevarata strategie si-aicea, da’ la vie imi placea ca aveam ce sa mananc si nu ma plictiseam. si io de obicei stateam la caruta si conversam conversatii filozofice cu calu, ii impleteam coama sau ii dadeam de mancare daca gadeam sau stateam la umbra sub caruta si ma gandeam la cine stie ce tampenii. n-aveau legatura cu orasul, va garantez, erau vremuri cand nu ma lega nimic de orasul asta. si la iarba, vai, la iarba era distractie maxima ca sa te duci „la iarba” era de fapt un fel de plimbare in care mai culegeai si tu doua-trei fire de iarba pentru animale, sa nu zica lumea ca te-ai intors cu caruta goala si-ai plecat degeaba de-acasa. omu’ se ducea la iarba sambata sau duminica dimineata, dupa ce terminase cu prasitul sau cu culesul, asa, in plimbare. ieseai cu caruta aproape goala din curte, doar tu, adica tati, copilotu, adica io, eventual un caine, care cred ca era Petecut, ca pe el il pasionau treburile astea cu caruta si avea si talia necesara, si o coasa si un furcoi. si ieseai din curte zambind, cum am zis, si calu’ era fericit si zglobiu ca simtea caruta goala si era si el entuziasmat si te purta asa intr-un trap lejer, care iti facea parul sa fluture…si erai liber 🙂 calul si caruta au fost pentru mine predecesorii motocicletei, in materie de libertate. aveai un cal, il scoteai din curte cand vroiai si te duceai unde vroia. te intrebau vecinii unde te duci, tu le raspundeai, si erai un om liber, care sigur avea si probleme, dar aveai cal si caruta 🙂 erai om de nadejde, la casa ta, pe care se putea baza la o nevoie. si te duceai la iarba cum ziceam, cu cainele alergand langa caruta, si el la fel de fericit, si te mai opreai unde vedeai iarba mai inalta si mai mladioasa, mai taiai un brat, il mai puneai in caruta, iar mai plecai, te mai duceai sa vezi cum e porumbu, vedeai ca-i bun, te mai duceai la pepeni, mai luai 5-6 pepeni mai copti sa duci acasa, niste stiuleti de porumb de fiert…si erai fericit.

a mai fost un post pentru pavlov, care simt io ca el mai intelege cate ceva din ideea de „taran” si de „tara”. asa imi vine mie, parca nu vorbesc in pustiu cand ma gandesc la el. da ba, moarte la filozofii astia contemporani care-s impotriva taranilor, ca nu stiu nimic. huo cioran. asa.

si a fost un post pentru mine. m-am simtit bine scriindu-l. si nu-mi iau adio de la tara, cu toata medicina mea o sa-mi gasesc mereu timp sa opresc masina la marginea unui lan de porumb ca sa vad cat de bogata e recolta anul asta.

sunt flo, ma inclin. voie buna.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 11 Iulie 2008.

6 răspunsuri to “insa eu…”

  1. Lucrurile pe care nu le spui se pierd. Vodafone.

    Eu pe tine te-as putea iubi rau de tot pana la moarte. Si probabil asta o sa si fac.

    Apreciază

  2. Poate stergi commentul ala , impreuna cu asta. Credeam ca inca le trebuie approve. Voiam doar sa stii, era un fel de offline.

    Apreciază

  3. Vodafone era, nu? niciodata n-am putut sa-mi amintesc cine facuse reclama aia care m-a deranjat cel mai mult din toate reclamele pe care le-am vazut vreodata. da, era un atac la persoana mea, si am mai spus-o.

    🙂 a da? si eu.

    Apreciază

  4. Pai ai face bine sa te iubesti pana la moarte, ca cine nu se iubeste se taie, si nu m-as teme daca emo nu ar fi in mainstream si nu ai deveni trendi o data cu taiatu.

    Apreciază

  5. te faci ca n-ai inteles, sau chiar n-ai inteles 😕

    adica si eu te-as putea iubi pe tine rau de tot pana la moarte. si probabil asta o sa si fac.

    nu stii nimic 8-|

    Apreciază

  6. asta a fost unul din lucrurile care m-a deturnat de la comunism. cand citesc postul asta si-mi amintesc senzatiile astea, imi dau seama de unde atata suferinta pe taranul roman in timpul colectivizarii. calul tau, caruta ta, pamantul tau. mai bine moarte.

    si-mi mai dau seama, cand citesc postul asta, ca de aici flo-ul. din lanul de grau si soarele de vara si florile din gradina si corcodusele. si cainii, caii si pamantul umed si cleios. Glasul pamantului.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: