tot n-am reincarcat-o.

relatii fara scanteie…cunoastem cu totii, probabil ca am si trait…agatarea aia trista de cineva cu care nu mai imparti cine stie ce, caruia ti-e al dracu de greu sa-i gasesti un cadou pt ziua lui de nastere, fata de care nu mai manifesti nici un pic de imaginatie, totul marginindu-se la intalnit la fix intr-un loc pt mers la scoala impreuna, da’ nu mereu, numa’ lunea, martea si vinerea, cand se potrivesc orele de curs. cand nu-ti vine sa renunti de teama sa nu regreti mai tarziu, sa nu ti se faca dor de ea/el si sa nu-l mai poti lua inapoi, din cauza de gura satului, ca oamenii s-au obisnuit cu voi impreuna si v-ar intreba toti de zeci de ori pe zi ce s-a intamplat si ce mai face el/ea ca nu v-a mai vazut impreuna tare de mult si vor fi unii care nu vor sti carora va trebuie sa le explici si altii care vor sti, dar vor face pe nesimtitii si tot te vor intreba si te vei satura sa spui de mii de ori „nu mai sunt cu ea/el. s-a terminat.” si poate ca tocmai aceste fraze si explicatii te vor face sa ti-o\l doresti inapoi, doar asa, ca sa fie iar acolo si sa recladesti pseudo-armonia in care traiai. si cica sa faci tot posibilul sa-l tii pe omul ala special langa tine. dar io intreb, influentata de spiritul lui socrate, ce inseamna bah „tot posibilul”? „tot posibilul” asta pe care ti-l cere lumea si pe care ti-l ceri chiar si tu la un moment dat devine pana la urma sufocant si ajungi sa-i reprosezi celuilalt ca nu mai poti respira si ca ai nevoie de aer. si daca nu te-ar fi sufocat, daca n-ar fi facut „tot posibilul”, daca te-ar fi lasat liber, cu problemele tale existentiale, i-ai fi reprosat mai mult ca sigur ca nu te iubeste cu adevarat si ca de fapt de-abia astepta sa gaseasca un pretext ca sa va despartiti. si pana la urma, e si asta o scanteie, dar care aprinde prea mult si arde prea puternic. si atunci, sa incercam sa gasim o scanteie optima, nici prea puternica, nici prea slaba, dar suficienta ca sa incalzeasca atmosfera. pai nu stiu. ma gandii si nu gasii raspunsul. plus ca daca le stiam pe toate, eram acum exemplu de fericire. de fapt nu, eram exemplu de tristete sfasietoare ca n-as fi avut la ce sa ma mai gandesc. multumesc lui Dumnezeu ca a facut tare bine lumea asta, de intotdeauna ramane un secret pe undeva, ca sa ne tina noua mintea ocupata si sa nu ne derivam in derivate ca zmeii. ideal ar fi, revenind la problema noastra, sa pastram cumva scanteia aia primordiala a fiecarei relatii, cand aerul era visator si parfumat, cand descopeream oamenii in fiecare zi, cand asteptam de fiecare data sa-i vedem cu fluturi in stomac, cand ne invarteam prin casa ore intregi inainte de o intalnire, cand zambeam unul pt altul si faceam remarci pe care doar noi le intelegeam in profunzime, cand ne placea sa venim impreuna la o intalnire cu lumea si sa intram separat, de parca nu ne-am fi vazut inainte, cand ne ascundeam de ceilalti si asta era partea cea mai frumoasa, cand atingerea usoara a mainilor noastre pe sub masa ne dadea aripi si transforma totul in jur intr-un tablou minunat, tablou viu din care nu mai vroiam sa plecam…probabil ca solutia ar fi sa nu „fim impreuna” niciodata, sa nu spunem niciodata „el e iubitul/iubita mea”, nici sa nu masuram lunile sau anii, nici sa nu ne obligam la a merge in excursii sau la mare sau la a iesi in oras intr-o zi pt ca „sunt cu el/ea si n-am mai vazut-o/ nu l-am mai vazut de fix doua saptamani”. sa facem cumva, intr-un fel, sa pastram libertatea aia nebuna de la inceput, cand nimic nu era sigur, cand a doua zi puteai intalni pe altcineva care sa iti ia mintile, cand puteai fi copil alintat macinat de gelozie, cand puteai face scene si aluzii, cand puteai uri si iubi in acelasi timp, si injura si lovi si palmui si saruta pe ascuns si purta parca nimic nu s-ar fi intamplat. dar nu, nu cred ca putem face asta. pt ca in fond, pe masura ce descoperi omul ala special, te legi de el mai mult si mai mult si mai mult si ai tendinta de a face tot felul de promisiuni si de planuri pe care nu le vei indeplini, dar care in momentul ala sunt mai sigure decat faptul ca bucuresti e capitala romaniei. si nici sa parasesti relatiile imediat cand incepe fenomenul de legare nu-i o solutie deloc, pt ca si siguranta are frumusetea ei, care necesita la randul ei o scanteie pt a fi permanent proaspata si in deplinatatea facultatilor sale. e alegerea fiecaruia, si nici macar nu-i facuta cu capu’. mare biolog tre sa fie ala care o gasi explicatia stiintifica la ceea ce numim „emotii”, „impulsuri” sau „sentimente”. din pacate, asta nu „devine dupa facultati”. P.S: dupa cum unii din voi stiti, vorbesc din auzite, in nici un caz din proprie experienta. take it or leave it.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 3 Decembrie 2007.

4 răspunsuri to “tot n-am reincarcat-o.”

  1. Incep cu sfarsitul: o sa ai hugul.Adica imbratisarea, da’ daca tu ceri hug, sa ii precizezi sa te imbratiseze in engleza.

    Pai, ai dreptate. Adica, libertatea aia de la inceput e a naibii de frumoasa, si scanteile alea de la inceput sunt ale naibii de frumoase, si pe astea doua le are mai toata lumea. Triste rau trebuie sa fie relatiile fara scantei nici macar la inceput. Dar, nu te insela, asta nu inseamna ca o eraltie nu poate sa aiba scantei si… candva mai dupa inceput, candva cand spui tu ca „s-a obisnuit lumea cu cei doi impreuna”. Da, da, asta vede lumea din exterior, dar asta nu inseamna ca din interiorul cuplului relatia nu poate sa fie mereu noua, mereu inviata, mereu de la inceput, dar nu in sensul de stagnare… in sensul de… progresul aduce ceva nou in relatie si fiecare pas de progres e perceput ca un nou inceput, care are, evident, scanteie, iar progresul ala, evolutia, nu este cea de fiecare zi, cea personala, ci una in doi. Acolo e frumusetea. (coerenta zero, pentru ca, oameni suntem, imi e foame)

    Am mai zis-o si o repet, vorba eternei Nebel, lumea si oamenii sunt plini de miracole, de minuni, de frumuseti, si asta nu se epuizeaza niciodata. Niciodata, nu cat o viata de om. Drept urmare, este o minciuna sau o orbire sa spui ca e imposibil sa ai o relatie cu scantei de la inceput sa sfarsit, posibilitatea exista, si in noi si in jur. Disponibilitatea nu exista de multe ori, pentru ca nu exista constienta. Si de aici nefericirea, bat-o vina. Dar unii se multumesc cu lipsa de scantei, unii sunt nemultumiti dar se complac, cum scriai tu, unii sunt nemultumiti si se despart… nimeni nu inceearca altceva pentru ca nimeni nu stie altceva. Asa ca WW va zice: sic.

    Apreciază

  2. *incearca. Iar foamea, gata ma duc sa pranzesc.

    Apreciază

  3. 🙂 ma bucur ca nasc discutii inteligente si don’t worry, ai acelasi grad de coerenta ca intotdeauna, nici nu se vede ca n-ai mai mancat de aseara 😀

    Apreciază

  4. ai somat azi

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: