behind…brown eyes.

da’ el de ce nu poate fi asa? de unde stie lumea asta nebuna si frumoasa ca el nu poate fi asa? si de ce eu, cu toata capacitatea mea de analiza matematica a lucrurilor (am inteligenta matematica, asa zic testele facute de mine pe mine insami :D), nu reusesc sa-mi dau seama ca el nu poate fi asa? pt ca il cunosc prea putin, s-ar zice. tot ce se poate, doar ca…pfoai. ma simt legata de maini si de picioare. n-am cum sa verific daca e asa, n-am cum sa ma uit sub nasul meu daca nu-l dau pe el afara, n-am cum sa vad alta alternativa. si raman aci, prinsa in cusca asta mai mult sau mai putin de aur ( ce-i drept, are si niste otel, poate nichel, poate titan prin ea) pe care mi-am facut-o cu multa bucurie si dragoste, ca un fel de Hefaistos modern. si Hefaistos era urat si singur, dar era cel mai bun in ceea ce facea. pun pariu ca Hefaistos asta ar fi fost rock-er. mi-l si imaginez singur, intr-o pestera intunecata, inconjurat de aburi si de caldura sufocanta, cu Iron Maiden pe fundal. Hefaistos era totusi frumos. si…e disperare curata chestia asta. ma rup in bucatele mici mici de tot si bucatelele astea la randul lor se bat cap in cap si manjesc totul cu sange. durerea asta veche nu se mai toceste deloc. de fiecare data cand vine vorba, cand vad pe altcineva intr-o situatie asemanatoare, cand ii dau ultimul covrig, desi mai are unul in mana de la altcineva…de fiecare fiecare fiecare data e aceeasi poveste…parca tot e altfel, si tot e asa cum cred eu ca e, si tot tind sa am incredere in el, de parca ar fi vorba de legile fizicii clasice. si tot port dupa mine acel „i just want you to know who i am”…si nu pricep nimic si mi-e teama ca de fapt nici nu vreau sa pricep si poate ca la sfarsit nu e nimic de priceput sau poate ca priceputul asta o sa aduca un nou inceput, asa cum foarte bine poate sa aduca o rana mai insangerata decat toate ranile astea micute adunate la un loc. si desi ii am pe ei acolo, gata sa ma repare cand simt ca mi-a cazut vreun surub, mi-e groaza de momentul in care, intr-un final, va trebui sa-i dau drumul si toata masinaria care sunt eu acum se va duce de rapa, fragmentata in sute si mii si miliarde de suruburi si de piulite si nimeni nu va avea rabdare sa le faca la loc…macar sa le faca la loc, daca mai bine nu se poate…si nu, nimeni n-o sa aiba rabdarea asta, asa cum nici el n-a avut rabdarea sa vada. si gata. o sa se duca dracu visu’ cu omu’, cu Aro-u’ si cu motoru’, si-o sa ramana doar o garsoniera neagra, un motor si un caine, cei mai buni prieteni. nu casa frumoasa, nu fata care sa vina acasa cu un rock-er, nu plecat de-acasa in timpul certurilor.

daca nostradamus a fost cine se spune ca a fost, il declar oficial cel mai nefericit om din istoria omenirii.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 7 Noiembrie 2007.

Un răspuns to “behind…brown eyes.”

  1. ai dreptate, tre sa fie foarte urat sa stii de dinainte tot ce-o sa ti se intample :-s

    si sa traiesti doar ca sa spui la sfarsit „ia uite ba, am avut dreptate.”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: