imi parvenira ieri prin niste cai laturalnice niste informatii cum ca ai cam da azi examenul pentru Politehnica. nu ca m-as ingrijora in vreun fel ca n-o sa intri cu 10 (ha.), doar ca imi place sa mi te imaginez prin curtea Politehnicii (care arata si ea a fi o facultate frumoasa tare) si sa-mi amintesc ca-mi ziceai odata, asta-vara, ca la facultate o sa-ti lasi barba si plete (ceea ce inca e ciudat in capul meu, dar hei, alegerea dumitale). imi da asa, un sentiment caldut de simpatie, sa vad ca tot n-ai dubii in ce-ti priveste traseul profesional, ca tot aia vrei sa faci, ca esti un adevarat stalp de sustinere al societatii, nu ca umanii de noi, care ne-am duce ba la japoneza, ba la psihologie, ba la etnologie si folclor, pentru ca sa tragem linie in clasa a 12-a si sa hotaram ca medicina e cea mai cea dintre toate si ca acolo vrem sa ne ingropam restul de tinerete. e dragut. destul de vag, m-am gandit ieri si la tine, si asta s-a materializat intr-o aparitie in visul complex de azi-noapte, dar imi pare rau, n-am idee ce faceai p-acolo. erai, si tu, p-acolo. dar tot mi-ar placea sa te vad, asa, degeaba. succes bre.

acum chiar chimie, ca nu se mai poate asa ceva. eu tot nu stiu catalizatori si se face 2 si vine O’Neill sa-mi dea o palma ca n-am fost cuminte. infricosator, stiu.

se poate ca acesta sa fie ultimul post pentru tine. se poate.

ieri toate s-au pus sa-mi aminteasca de tine. imagineaza-ti ca m-a chemat mama pentru ca la televizor era o emisiune tampitica despre Poiana Pinului, la unul din posturile alea locale ciudate la care apar Banu, Lazar sau Sky cand nici nu te astepti. ei, da, emisiunea era tampitica, o copchilita mica si prostuta imi prezenta mie atelierele si activitatile pe care le faceau copiii acolo unde noi faceam…matematica. ei da, noi faceam matematica. am vazut Poiana Chinului, ma. aleile, ma, iarba, ma, mesele rosii d-afara la care am stat intr-o noapte in care nu-mi mai amintesc ce ziceai, dar cred ca era noaptea in care s-a imbolnavit Madalina care stia sa cante aia cu cravata de pionier, locul in care jucai tu baschet, piatra mea, ca a ta era mai in fata, eu asa imi amintesc, locul in care am facut focul de tabara (si parca-l vad pe el iesind din padure tragand dupa el un copacel amarat si uscat), cladirea cu sala de mese care juca rol de sala de cursuri, foisorul in care n-am fost niciodata, vilele cu aceleasi paturi, aceeasi tablie pe care-ti agatai picioarele cand veneai (mi s-a parut ca aveau chiar si aceleasi lenjerii, dar asta ar fi urat din partea sa mentionez, mai ales pentru ca e foarte probabil sa fi avut doar acelasi model, nu sa fie chiar aceleasi), aceeasi mocheta pe jos, aceleasi sifoniere dubioase care n-au fost niciodata sifoniere pentru noi, aceleasi camere cu priza din trei in trei, aceeasi copaci in spate, inspre sosea, acelasi teren de fotbal si “ring de dans” si aceeasi incercare de amfiteatru care a fost tot timpul la geamul meu, desi am schimbat camera in cei doi ani; acelasi amfiteatru care a fost locul meu preferat din toata tabara, acelasi amfiteatru in care am jucat piese de teatru mult timp dupa ce am plecat, cu diferite personaje si diferite intrigi, pana intr-o zi cand m-am plictisit de cel care imi fusese cap de afis. oamenii faceau dezbateri acolo acum. iata o bucata de trecut care nu doare, probabil ca atata timp trebuie sa treaca si pentru asta de-acum care doare, vreo 5 ani. 5 ani? cam asa, nu? da, cam asa, vreo 5 ani…

si dupa Poiana Pinului am vazut emisiune cu Iris si la Somn bizar mi-am amintit iar de tine. de fapt, stii ce? cred ca numai la tine m-am gandit ieri. am iesit cu afaceri si-am traversat Unirii inspre platou si mi-am amintit ca intr-o vara m-am intalnit cu tine in intersectia asta, si tu erai cu ea cea cu care trebuia sa fii; am trecut pe langa terasa de la Coroana si mi-am amintit de vara in care m-am intalnit cu Georgiana si de cum tu n-ai putut sa vii atunci pentru ca te duceai la sala (vai, ce te-as fi batut in ziua aia) si mi-am amintit evident de Top si de prajiturile tale; am trecut pe langa platou, unde ne-am intalnit de atatea ori ca n-aveam ce face acasa, ca era prea vara si ca aveam chef de vorba si ma asteptam, stupid, sa rasari de undeva si sa-mi trimiti mesaj in care sa scrii “Stai.” si eu sa nu ma prind ce vrei sa zici decat atunci cand ma intorc si te vad in spatele meu; am facut drumul pana la Hasdeu si m-am gandit tot la tine, desi legaturile sunt cam vagi (acum daca stau sa ma gandesc, probabil ca ati facut drumul asta inspre scoala 1, pe vremuri) si mi-au trecut prin cap si bucati din altcineva, la care iar sunt sensibila zilele astea; am ajuns la liceu si m-am asezat jos pe soclul statuii din fata, in exact acelasi loc in care am stat in joia din vara lui 2005, cand venisem sa-l vad pe postelnicu si pe tanaseasca, dar mai ales pe voi trei, iar aici m-am deschis si mi-am permis sa-mi fie dor de tine. in niste zile in care n-ar fi trebuit sa am timp de altceva decat de repetat, mi-am dat voie perfect constient sa-mi fie dor, sa zac, sa-mi vina sa plang, sa ma simt batrana, sa cant piese care mi se deruleaza in cap de atata timp, sa revad fotografii inscrise pe bucati de piele pe care le tin la pastrare in sertare, sa mi se para orasul strain si sa vreau sa va gasesc la o masa din rustic asa cum erati odata, demult. chiar daca acum sunteti mai buni.

a fost ieri, cel putin teoretic, si daca n-a fost ieri, o sa fie azi, sau maine, o zi fara Avramescu, Radu, pustiul care s-a indragostit de o fata atat de urata incat cei doi cei mai buni prieteni i-au zis Orbu, si asa i-a ramas numele pana in ziua de azi. are sa se piarda si Orbu, nu? poate ii gasesti un corespondent in engleza care sa sune bine. dar numele tau oare cum o sa fie pronuntat? sa vii de Craciun sa ne povestesti cum e. macar in primul an.

Piesa ta din capul meu : Vali Sterian – Antirazboinica

Motto: “Matei rasfoia hartiile aduse de copil, sa vada ce erau. Printre ele se afla un mic carnet de buzunar, pe care il deschise si, citind, incepu a rade. Sasa se uita la dansul curioasa.

– Ce vrea sa zica strainatatea!… Ma temeam sa nu mor in vreun colt de pamant, necunoscut de nimeni, mai ales la Neapoli si la Capri, unde se ivise holera din nou…

In acelasi timp intinse carnetul, pe a carui prima fila sta scris in frantuzeste : “Ma numesc Matei Damian, sunt roman, familia mea e in Romania, districtul Ialomita, gara Ciulnitei”.

Subprefectul, care, sub aparenta lui caraghioasa, era o fire sentimentala, se uita lung la Matei.

– I-auzi, domnule! Apoi sa n-o dai dracului strainatatea? zise el, cu glasul strans de emotie.” (Duiliu Zamfirescu – Viata la tara)

Flash-news:

• am terminat pregatirea la bio. aproape un an, in fiecare joi, la 6, m-am intalnit cu niste fete cu care n-as fi vrut sa am de-a face niciodata si uite-ne acum cat de emotionate suntem. a fost munca bre, dar serios, cea mai frumoasa munca pe care am facut-o pana acum. Madi are sa ramana scrisa in mainile mele de doctor. Theo trebuie sa mearga la Madi; Madi are s-o iubeasca pe Theo, fie si numai pentru entuziasm, pentru ca nu stiu cum se descurca cu diferitul.
• orasul asta s-a golit si nu vad pe nimeni in stare sa-l umple. parca e vacanta pentru restul lumii, si totusi de fiecare data cand ies, la ore destul de bune pentru stat degeaba in mod normal, nu e nimeni pe care sa-l mai cunosc. e ciudat, imi pare orasul asta strain.
• mama nu mai are loc de munca, ceea ce ar putea insemna probleme financiare. bine, insa, ca mi-am luat destule carti noi de citit.
• abia astept sa dau examenul. sa rasplatesc rabdarea si increderea, sa scot ceva bun din mine, sa fac oamenii fericiti, chiar daca o fac prin intermediul unei note. abia astept sa usurez poveri pe care stiu ca le-am pus pe umeri care nu-s ai mei. abia astept sa simt si sa gandesc. abia astept sa plec. abia astept s-o iau de la capat si sa-mi populez vechea lista de mess cu ID-uri noi. abia astept sa stau in acelasi oras cu Dina si sa vorbesc mult cand ma intalnesc cu fostii mei colegi pe strada. abia astept.
• am inceput sa recitesc “Viata la tara”, deci alunec putin spre nestatornicie, spre lipsa de rabdare, spre lipsa aproape materiala de vise. cateva pagini fac minuni, oricum.

trebuia sa fie un post pentru tine, pentru ca mai e putin de 17 iulie si deja maine o sa fie “maine pleaca”. si-as vrea sa incep de-acum, desi n-am intrat inca in panica si nu-mi vine inca sa fug inspre casa ta si sa-ti spun sa mai stai. adevarul e ca n-am nici o acadea rosie in buzunar care sa te faca sa mai stai; chiar tu imi ziceai ca te-ai saturat de orasul asta care are prea multe amintiri. dar mi-ai fost umbra. intotdeauna acolo, intotdeauna hohotele tale de ras si injuraturile tale provocate de septica sau de table ajungeau la mine. doar ca atunci “mai era pana”. azi, nu mai sunt decat doua zile. si de nebunul ala de tache am sa ma mai lovesc prin curte sau pe hol (sper totusi sa nu-mi puna Dumnezeu mana in cap cu aceeasi serie sau ceva), iar de nebunul celalalt am sa mai dau candva, cumva, nu stiu exact acum…dar hei, stiu oameni pe care pot sa-i sun si sa le cer numarul lui de telefon daca ma trazneste vreo idee. la tine, nu mai merge cu telefonul, nici cu internetul…stii si tu, ca si noi, ca o sa ne rupem. eu stiu cum functioneaza treburile astea, am inca un om la Constanta dovada. mai tii minte? ei, copii mai eram cand imi povesteai despre arme si despre calibru la Casa Alba. copii eram cand jucai baschet la Poiana Pinului si cand ma intrebai vai, Doamne, ce prostii ma intrebai. si ce-mi placea de tine, asa nazist fara par cum erai. si ascultai Eminem ma, si Parazitii ma, si eu n-am mai reusit niciodata de-atunci sa fac legatura intre tine si Parazitii…asa cum am trecut de la Iron Maiden la Dimmu Borgir si pe urma la uniforma unui liceu pe care-l urai, condus de un profesor de romana pe care il urai cu tot cu materia lui. caramida la fundatia lui Flo ce esti. cititor de matrimoniale ce esti. bautor de Redd’s ce esti. ai facut multe prostii, dar ai reusit tot timpul sa le stergi cu buretele cu un zambet. intotdeauna laudele tale au fost cele mai importante, desi le-am pus tot timpul la indoiala. si cum te-am demitizat Doamne si remitizat de zeci de ori, si cum ma bucuram pur si simplu ca esti in aceeasi clasa cu mine si-am putut sa stiu de tine in astia patru ani si cate zile mi-au fost luminate de tine…blood brothers, right? right. incearca, totusi, sa nu mai mimezi sentimente si incearca sa lasi un premiu Nobel si pentru Theo, bine? nu le lua tu chiar pe toate incerc sa glumesc, stiu. stii ce mai e ciudat in toata treaba asta? ca nu te vad in camera in care stai acum, in casa aia mare, portocalie si moderna, cu labrador la poarta si camera aerisita, cu chitarile tale in colturile camerei si cu sufrageria imensa, nu, te vad in camaruta aia in care am incaput toti in noaptea aia luminata puternica de 31 decembrie, camera aia mica in care zaceau cartile unele peste altele si aveai pistoale pe peretele de deasupra capului, iar televizor aflat nu tocmai la tinerete prindea o Antena 1 cu purici si cu sonor dubios, iar calculatorul ala vechi ne-a cantat noua In umbra marelui URSS si ceva Maiden la 12 noaptea, dar uite ca nu-mi aduc aminte ce era; acolo te vad, in camaruta aia in care am zacut fiecare pe unde a putut si l-am ascultat pe Pav cantand la chitara. du-te, omule. du-te, te-am iertat de mult tare pentru asta, din noaptea aia in care am stat pana la 11 in statia de maxi-taxi si in care am inteles ca tu chiar ai nevoie sa fii departe de tara asta; acum nu-mi ramane decat sa ma obisnuiesc cu ideea ca vara asta chiar n-o sa putem sa te mai sunam ca sa bem o bere. ai grija de tine (stiu ca o sa te descurci remarcabil profesional, partea cealalta ma ingrijoreaza putin). nu ne uita limba si poate te intorci sa ramai la batranete. si vezi sa nu care cumva sa ajungi in situatia de a scria pe prima foaie a unui carnetel de buzunar “Sunt roman”. si nici macar n-am varsat vreo lacrima cand am scris asta

nevorbire.

Doamne, cum as traversa strada in fuga si-as intra ca un razboinic in Green Bar, doar ca sa le cer ceva cu gust de visine care sa ma lase sa zac pentru cateva ore pe canapelele lor maro, inconjurata de una, doua, trei voci comfortabil de cunoscute si de alte zeci de zgomote, tonuri si nume pe care nu le cunosc…nu vreau voci “oh atat de cunoscute”, am ajuns pana la urma la concluzia ca devin incomfortabile dupa ceva timp; primul impuls e sa-i vad pe purtatorii acestor voci si sa le spun sa taca, pentru ca am ajuns intr-un stadiu in care nu vreau decat sa-i privesc inainte de plecare, fie ca plec eu, pleaca ei sau plecam impreuna in acelasi loc; la revederile mi le-am tot luat si-acum vreau sa-i vad, dar vreau sa taca, sa fiu sigura ca nu dezgroapa nimeni securi ruginite si sa vad in privirile lor ca si ei si-au luat ramas-bun de mult timp si n-au de gand sa se intoarca inapoi decat de Craciun, cand fie ca vrem, fie ca nu, o sa ne lovim unii de altii la mesele inghesuite in subsolul de piatra din Subtil. dar uite ca m-am luat cu vorba si cu ideile si eu vroiam de fapt sa va spun de ce m-as duce in Green Bar dintre toate locurile in care ma pot duce (Doamne, cat de mic imi pare orasul asta de cand m-am intors; si nu prea imi mai place asta); m-as duce in Green Bar pentru ca imi seamana. pentru ca e nou si vechi in acelasi timp; peretii, ramele verzi ale oglinzilor de pe tavan, barul si locurile in care stau ziarele in care inca se mai afla la loc de cinste Sansa si Anuntul Buzoian (din care tot citim matrimonialele, chiar si acum, indiferent cu cine intram; asa-mi pare mie, ca oricare din noi cei de demult intra azi in Green Bar se duce la raftul de ziare, ia Anuntul Buzoian si se pune sa citeasca matrimonialele. sau poate doar vreau sa cred asta si de fapt nu e deloc asa), astea-s o parte de cand eram liceeni (si aici te includ chiar si pe tine, Ilinca nu ca vreau sa te sperii sau ceva, dar mie mi se pare ca liceul pentru oamenii ca mine si ca tine se termina intr-a 11-a, a 12-a e inca din prima zi primul pas catre facultate si ultimul pas catre inceputul sfarsitului), o parte frumoasa de care imi amintesc cu placere, pe care n-o mai dau la o parte, si care mai ales tace. amintiri tacute, putina melancolie, aer de copilarie si de joaca in zapada. pe cand canapelele maro si confortabile, inlocuitoare ale scaunelor portocalii care acum stau pe terasa si mesele noi aproape-fara-pata si aproape-fara-personalitate, pentru ca nu le-a zgariat inca nimeni, n-a varsat inca nimeni bere sau cafea pe ele, n-a lipit inca nimeni guma pe sub ele miros a viitor si a aer proaspat, de om mare cu responsabilitati care bea cafea (nu ciocolata calda, ca partea verde). si-asa, as sta in Green Bar asa cum as sta pe linia alba din mijlocul unei autostrazi, privind pe rand masinile care se duc in spatele mele si pe cele care merg in aceeasi directie in care trebuie sa pornesc si eu, de indata ce termin cu privitul. sau ma prinde un politist si ma aduce pe margine, dupa care imi urla cu duritate ca trebuie neaparat sa pornesc la drum. as sta in Green Bar sa-mi salut trecutul si viitorul, si v-as lua si pe voi, daca as fi sigura ca ati tacea langa mine si ca ati intelege. si ca ati iertat deja toate cablurile ruginite care ne-au legat vreodata. si drept e, matrimonialele nu sunt deloc amuzante cand le citesti singur.

din cauza tendintei ingrozitoare (in aceasta situatie) de a ma copilari, a trecut aproape o ora de cand s-a terminat “In gura presei”, iar eu n-am facut decat 3-4 grile de chimie. pentru ca m-am apucat sa umblu pe site-uri cu lucruri frumoase, cum e cel al Andreei, unde am stat eu cu o mana la falca si cu cealalta pe mouse si m-am uitaaaaat lung la tot ce pot unii oameni sa produca dintr-o bucata de material textil, o margea sau o piatra. si mi-a venit chef sa cumpar si sa primesc. dar fara griji, ma contraatac serios ne-iesind din casa in alta parte decat la paine. oricum, nici nu cred ca as avea ce sa cumpar de p-aci de la noi, dar macar nu risc nimic. domle, azi vreau bani multi

n-as face nimic. as doar sta. nici macar n-as citi bloguri sau carti, pe motiv ca n-as vrea sa stiu nimic despre probleme. as vrea sa stiu despre frumuseti, deci as citi numai blogurile oamenilor fericiti, dar pe urma mi-as aminti ca fericirea e un mit si ca odata tot o sa apara un post trist, si-atunci as vrea sa nu-mi asum riscul. n-as vedea nici un film de teama realitatii, nu mi-as aminti de nimeni, n-as gandi cu mintea altcuiva si nici macar muzica n-as asculta. as scoate totul afara si l-as intinde pe un gard viu, cu flori mov, si l-as lasa acolo, la uscat. ca prea l-a plouat, pe el, totul din mine. as vrea sa fiu spatiu liber. si as vrea sa fii numai tu, langa mine in pat, pentru ca numai tu stii sa fii spatiu liber langa mine, sau poate asa imi dai impresia. oricum, as vrea sa fii numai tu.

ti-am ascultat sfatul, desi nu era neaparat un sfat. azi, am zis sa nu astept a near-death experience ca sa cumpar doua carti. sigur, e tot ca si cum ar fi de la tine, pentru ca daca as fi platit ceaiul, sucul si biletele la teatru pe care le-am consumat zilele astea nu mi-ar fi ramas nici un fel de bani pentru cele doua carti, dar indiferent de unde sunt banii (oricum, multumesc.) important e ca mi-am cumparat carti. si m-am intors azi acasa cu cinci pixuri pentru examen, doua carti noi si o paine. oarecum simbolic, parca. examen, carti si paine.

si pana la urma, noi astia care ne laudam ca suntem responsabili am avut pana la urma bafta. de niste parinti muncitori care au stat pe langa noi si care ne-au bagat in cap niste idei legate de facultate si de ce trebuie sa devenim, pe care le-am acceptat de la inceput, chiar daca am zis ca mai e pana acolo si ca putem deocamdata sa o luam razna pe strazi, niste parinti care nu ne-au oferit cine stie ce traume pana in 14-15 ani, cand au considerat ca a venit vremea sa aflam despre adulter, avort, boli genetice si conflicte puternice, dar hei, 14 ani am fost bine; am avut pana la urma parte de un mediu cat de cat propice pentru consolidarea unor principii care sa ne faca in clasa a 12-a sa ne hotaram calea cu o hotarare care mi se pare mie cam aceeasi la toata lumea. sigur, unii mai au si entuziasm, si energie, si vise, dar cum nu e la toata lumea, zicem doar de hotarare. si daca n-am avut parte de un mediu d-asta “sanatos” (in sensul de “normal”, ceea ce majoritatea ipocrita accepta ca normalitate), atunci banuiesc ca a fost vorba despre propria noastra forta rationala, care ne-a construit principii proprii si nemostenite, dar la fel de sanatoase ca ceilalti. ei, altii n-au avut bafta noastra, nici capacitatea noastra de directionare a propriilor idei. ma simt nu-stiu-cum azi, nu-mi place cuvantul “ratat”.

intotdeauna imi place sa aplaud pana imi amortesc palmele. ma uitam intr-o zi la un clip al lu nenea Bruce Springsteen, care era din seria “cum a fost cu piesa asta in concertul ala” si ma gandeam ca music rules the world daca-i face pe oamenii aia sa aplaude si sa urle ca nebunii, iar pe nenea ala de pe scena sa sara in sus si sa zambeasca atat de larg. duminica seara, la teatru, mi s-a parut ca actorii de pe scena rule the world, iar daca nu the world, macar sala micuta si alb-rosie a teatrului Odeon, daca ii fac pe oamenii aia, printre care si pe mine, sa aplaude pana le amortesc palmele. art rules the world, desi pun pariu ca nu-si doreste asta. vroiam sa va spun ca la teatru a fost frumos si mai vreau, ca intotdeauna.

si pe stradutele din centru e frumos, nu doar pentru ca e multi rock-eri si-i poti privi pe toti, ne-avand conflicte vechi sau amintiri dureroase printre ei, ci si pentru ca luminile nu ranesc retina, pentru ca scaunele sunt de obicei frumoase, daca nu sunt din plastic, iar oamenii sunt relaxati. e libertate, desi se discuta politica sau afaceri. si e frumos sa stai degeaba cocotat in varful unui scaun cu spatar inalt si sa spui povesti in tacere despre fata care tocmai a intrat sau despre oamenii care au stat in fata ta la teatru. sau despre pustii cu role din tren, care mi-au impuiat capul de scheme complicate cu nume in engleza si cu teorii estetice legate de cum trebuie sa se asorteze nu-stiu-ce-parte cu nu-stiu-ce-parte. cand te gandesti ca lumea e plina de povesti pe care poti sa le spui iti vine sa zici ca schimbarea din toamna nu e infricosatoare. si chiar nu e, decat atunci cand iti amintesti ca autobuzele au numere cu trei cifre, iar bulevardele nu-s doar cinci.

in schimb, abia astept sa ma car la medicina cu un scop in viata, si trebuie sa multumim putin si lui Theo, al carei entuziasm a fost ca un buton mare si rosu care mi-a declansat o mica euforie. desi nu-mi pare rau ca am stat degeaba in vacanta mea de dinainte de-a 12-a, chit ca acu as fi stiut mult mai multa chimie. deci da, imi place la medicina. holurile, barul, acareturile. toate toate, abia astept sa fiu acolo legal si sa-mi rup cateva vise, in stilul Patch Adams.

Carturesti este un loc parfumat si cald, in care iar m-as mai duce, de data asta insa as bea ceaiul tau. nu ca mate n-ar fi fost bun, dar al tau era mai bun, trebuie sa recunosc. iar Skittles, o legenda. bune dracii.

dupa cum vedeti, inspiratie n-am de nici o culoare, dar eu tot incerc.

Skittles astea n-or fi si pe la noi?

cu iubirea e ca cu piersicul; trebuie sa mai dai si la vecin, ca altfel se rup cracile. (Asta ca incheiere cu un zambet visator pe fata)

imaginatia mea chircita in niste manuale savante vrea neaparat sa faca leapsa de la Ilinca, asa ca iata-ne:

1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al patrulea rând:

“3. este proprietatea de a iradia la nivelul SNC, antrenand un numar crescut de” (urma sa fie “neuron”, iar asta ar fi raspunsul daca trebuie sa fiu suparator de sincera)

altfel: “celalalt capat al tablei; a si luat in mana o alta creta.”

2. Fără să verificaţi cât e ora?
17:30

3. Verificaţi!
17:49

4. Cum sunteţi îmbrăcat?
maieul mov din ziua cu hidrobicicleta si pantaloni verzi de turc (nu-s de turc, dar asa imi par mie)

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
turul blogurilor, mai precis “rotiri…ametitoare “

6. Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
Sandi Thom – “Time”. (fata aia cu “i wish i was a punk rocker with flowers in my hair”, frumoasa fata, desteapta fata, e ultima mea pasiune fulgeratoare)

7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
alaltaieri, sa platesc UPC-ul si sa-mi cumpar Magne-B6. nu-mi spuneti, stiu.

8. Ce aţi visat ieri noapte?
un vis ciudat cu WW, un nene scriitor pe care il adaposteam in casa si un popa catolic cu fusta mov. si o da, vorbesc serios. astea-s visele mele ciudate si imposibil de povestit.

9. Când aţi râs ultima dată?
azi, la Stargate. nu poti sa nu razi de Jack, nu poti, chiar si cand e inghetat si aproape de moarte. da, a fost un ras nefortat si sincer, desi am impresia ca-i lipseste ceva. cred ca vinerea trecuta. da, asta e mult mai probabil.

10. Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
tablou din ceramica mi se pare, ce reprezinta una bucata floarea-soarelui, un fluture albastru si icoana.

11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
carti. la al doilea impuls, as fi om cu scaun la cap si-as lua masina pentru road trippin’ fantasy, la al treilea apartamentul ala al nostru. adevarul e ca mi-ar fi teama sa nu dispara a doua zi banii.

12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?

u, film adica…film? nu mai tin minte. dar trebuie sa fie ceva stai sa ma mai gandesc. Stargate nu se pune, nu? ok, nu stiu. probabil ceva ce am vazut cu tine, desi se prea poate sa fie ceva ce am prins pur si simplu la teve. nu am idee.

13. Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
n-am iesit din casa, asta se numara? am vazut ce forme ciudate face lumina pe tavan.

14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?
eh, traieste si el printre noi.

15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă?
hmmm ceva ce nu stie nimeni nimeni nimeni? imi place asta. imi aminteste de Georgiana, iata doua lucruri pe care nu le stiati acu 2 secunde.

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?

Mara, Maia (nu Maya), Ina, Daria. (si doua dintre ele sunt pasiuni vechi, aparitia unor persoane cu acest nume nu a facut decat sa mareasca efectul) daaaar daca ar fi sa aleg numai numai numai unul…ei nu, ar fi greu tare.

17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?

Razvan sau  Tudor. la baieti tolerez multe nume, dar astea doua, da. cu aceeasi mentiune de mai sus, aparitia unor persoane cu aceste nume n-a facut decat sa certifice pasiunea pentru ele. mnu chiar sa mareasca

18. V-ati gândit deja să locuiţi în străinătate?
da, dar intr-un fel extrem de vaporos si neserios. intr-o Japonie (nu in nordul extrem, totusi; un Tokyo aglomerat, colorat si mai ales japonez ar face treaba), intr-o Moscova, intr-un orasel micut german sau in Barcelona (aud eu numai lucruri bune si frumoase despre Barcelona, de la surse sigure, si de un an asa sesizez la mine o anume afectiune pentru orasul asta; eu cred ca mi-ar placea acolo).

19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?
“Hei, hei, hei, domnisoara, tricourile cu Iron Maiden se duc mai jos!”; eu m-as simti lezata, dar ar veni Che Guevara si i-ar spune “Ea e cu mine, da?” si m-ar trage dupa el, iar Sfantul Petru s-ar minuna ca mult s-au mai complicat oamenii. a a a asta era discutia cu Sfantul Petru, cu Dumnezeu ar fi dupa ce am intrat deja. pai atunci, as vrea ca Dumnezeu sa-mi spuna “bre, pornisesi cam prost, dar bine c-ai ajuns pana la urma :-j” (eventual “acolo in dreapta sunt Chris Martin si Florian Pittis, iar de pe stanca aia din fund se vede Hitler arzand treci p-acolo cand ai timp, e amuzant”)

20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?
as vrea sa existe Poarta Stelara. mi se pare ca viata noastra este tare plictisitoare si vreau o Poarta Stelara, de care sa stiu si eu, desigur. si dupa ce as afla, as invata mult mult mult ca sa lucrez acolo in baza, sa fiu doctor ca doamnele acelea frumoase si mi-as sparge creierii cu boli extraterestre si analize genetice si cu goa’ulzi si cu epidemii care ameninta cetatenii obisnuiti ai Terrei. si as invinge de fiecare data, desigur. in afara de asta razboiul e politica, deci nu merge. as vrea sa se faca un aparat care sa prezica uragane, cutremure, inundatii, eruptii vulcanice, valuri uriase, epoci glaciare si alte treburi d-astea si as vrea ca oamenii sa se ajute in situatii din astea si sa nu mai moara atat de multi in treburi d-astea. si-as vrea sa vada toata lumea Stargate si anime-uri si filme bune, ca sa fie mai buni, dar asta nu mai e democratie. as vrea un fel de libertate ordonata si armonioasa, dar asta iar e politica. as vrea ca toti oamenii sa aiba acces lejer la tratamente si ingrijiri medicale. as vrea sa nu mai moara nimeni in durere. as vrea…ok, o groaza de lucruri. Stargate ar fi totusi utila

21. Vă place să dansaţi?
nu. si asta se stie.

22. George Bush?
da, el. presedinte. nu-mi place despre el. nu-mi plac presedintii in general. nici macar obama.

23. Care a fost ultima chestie pe care aţi văzut-o la televizor?
la cate raspunsuri au continut sintagma “Stargate”, ia ghici. corect, Stargate SG1, season I, AXN. 14:00. numarul episod nu-l mai stiu, dar se chema “Singuratate”.

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar ?

paaaaai cine vrea. cine trebuie neaparat, vrei sa dau nume? nu vreau. oamenii de la Blogroll care n-au facut asta inca.

acum, ca mi-am pus Iris, sa va scriu, in ordine invers cronologica:

ba, mi-au pus 8,50 la romana. si tocmai azi, cand am aflat asta, a trebuit sa ma si intalnesc cu banu. asta e, domle, mie nu-mi place sa comentez literatura, eu doar o citesc, bine? eeeeh, asta-i. (nu ca nu-s multumita. ooooh ba da. extrem de multumita. cu toate notele si cu media. am incheiat frumos liceul, asa mi se pare mie cand ma uit la mine.)

am fost ieri la tara. de unde m-am intors, desigur, in aceeasi stare contemplativa pe care o am de absolut fiecare data cand ma intorc la tara. acolo mi se ascut simturile si vad gesturi pe care aici le ignor cu desavarsire. plus ca ma apuca dragostea de pamant. dar mie imi tare place acolo, pentru ca e locul in care oamenii iti spun “sa fii sanatos” din toata inima, nu doar asa, ca sa fie, (ii dai o bomboana si el iti zice “la multi ani”, un fel de “mersi pentru bomboana, da’ milka nu putea sa fie?”) si te intreaba ce-ai mai facut, ce mai face frate-tau, ce mai face mama-ta, ce mai face varul plecat in italia si rudele de la Brasov si iti vine si tie sa intrebi de sanatate si de familie si sa stai de vorba pe marginea drumului cand te intorci de la fantana; mamaia nu stie ce-i aia criza, pentru ca ea n-a avut niciodata bani ca sa le simta acum lipsa, ea stie doar ca ploua de luni incontinuu si asta inseamna ca in august n-o sa mai ploua deloc si o sa se usuce porumbul prea devreme, ca si anul trecut, si asta inseamna la ea grija, nu ratele la masina sau pregatirea la bio, si pe urma are pensie si daca se intampla ceva mai vinde ceva de pe batatura si se descurca; locul in care (asta cred ca am mai spus) oamenii nu se tem de ploaie, ba chiar o asteapta, mai ales vara, locul in care cresc bobocii sub ochii tai si unde miroase a viata, nu a fum de tigara, parfum ieftin, gaze de esapament si gunoi putrezit, locul in care toata lumea stie cate ceva despre toata lumea, chiar daca nu s-a cunoscut niciodata cu toata lumea, locul in care apar totusi impuritati, doar ca cele de la oras deja capata accente monstruoase, pe cand astea de pe ulite pastreaza inca un aer de ratacire si de nimerire (desi nu cred ca-i asa, chiar cred ca sunt acolo sa ramana, oricat de urat s-ar arata viitorul); e la mine la tara, unde (si aici sunt in asentimentul Dinei) pot sa ma julesc (ceea ce am si facut), sa umblu in picioarele goale prin praf si prin iarba si sa-mi murdaresc talpile, sa strang in brate caini credinciosi, dar puricosi, sa mananc peste fript in jaraticul din soba si mere verzi din pom si sa ma spal cu apa de ploaie (apa de ploaie. nu suna visator? mie asa mi se pare. apa de ploaie are culoare si finete, sa stiti. are accente verzi si galbui si e matasoasa si aluneca altfel printre degete, parca mangaie, si miroase a prospetime si a viata…). si cu toate astea, niciodata nu ma hotarasc sa ma bucur ca plec din oras inainte sa zaresc gara veche acoperita de salcii si pruni. si cu toate astea, ieri nu m-am bucurat ca m-am intors, pentru ca m-am surprins intorcand capul dupa fete cunoscute, pe care totusi nu vroiam sa le vad. am tot timpul sentimentul de “empty shells” cand ma intorc pe strazile astea zgomotoase, dar ieri parca era si mai accentuat. in plus, orasul e cotropit de mania notelor de bac. ieri, a fost prea mult egoism pe strazi si azi am fost nevoita sa ma joc si eu cu el.

imi vine sa plang de ceva timp incoace, din motive instantanee. presupun ca am descoperit un nou fel de mirare, care se aduna in piept si se manifesta sub forma de “imi vine sa plang”. ieri, de exemplu, a fost de vina un cal negru pe care lumina soarelui cadea intr-un mod absolut supranatural. mi-a venit sa plang. mi se mai intampla cu o piesa sau cu un acord, o voce cunoscuta sau nu, o fotografie straina sau nu, o bucata de film, o amintire, o floare. poate sa sara de oriunde, si mi se pare ca sunt ridicola, din nou. dar calul ala negru…

am fix 24 de lei pentru yasunari kawabata, dar voi astepta. simt nevoia sa-mi pun rabdarea la incercare. incep programul spartan de educatie, impartindu-mi munca in efort si rasplata (un episod de junjou romantica). Ai sa ma ajute si sa aiba rabdare cu mine.

Orbu/Radu/Avramescu cere poze. se pregateste sa plece, iar eu sunt prea batrana ca sa ma gandesc la un frumos cadou de plecare. asta-iarna, da, m-as fi gandit, m-as fi chinuit, as fi facut liste peste liste cu lucruri de pe bestial, as fi trecut prin foame si oprelisti pentru ceva care sa nu-l lase sa ne uite, absolut indiferent cine suntem noi, dar acum, uita-te la mine cat sunt de obosita. atat de obosita, incat ideea imi provoaca frig. si-atat. am sa plang pe 20, bine?

c’est la vie, mon ami. acu ce-o sa facem? trebuie sa mergem inainte, chiar si impotriva tavalugului istoriei, care calca totul in picioare si nu se intoarce niciodata inapoi. sau mai bine mergem in spatele lui. (moment de Moromete)