the MRI was clear.

stiu ca sunt multe posturi printre cele 500 sau 600, nu le mai numar de mult, care vorbesc despre schimbare si care ma fac sa par un om cu 1000 de fete in dulap pe care mi le schimb zilnic, din ratiuni de igiena psihica.

The Beta Band – Needles In My Eyes, in loc de Metallica (pe care n-am mai pus cursorul de serios-ca-nu-mai-tin-minte cand) sau de System Of A Down (pe care am pus cursorul azi, pentru un Chop Suey, care n-a rezistat insa pana la sfarsit). mi-am dat seama ca blues-ul si jazz-ul suna bine pentru starea mea. nu mai citesc carti de razboi, documentarul de azi despre Antonescu, sau Odessa, sau Al Doilea Razboi Mondial n-a rezistat mai mult de 10 minute pentru ca nu-mi zicea nimic nou. desi Andrei Makine ramane scriitorul meu preferat, il iubesc extrem de platonic, nu i-am mai scos cartile din biblioteca, desi ii sunt datoare cu trei. n-am mai iesit prin oras de ceva timp, si nici nu simt nevoia, asa cum nu simt nevoia sa aflu ce mai fac oamenii. daca n-am aflat c-au murit, inseamna ca traiesc, si nici macar asta nu vreau neaparat sa stiu. nu-mi e frica sa-mi link-uiesc blogul cu nesimtire, nu-mi mai vine sa-mi scriu “revolta” in frunte, asa cum nu-mi mai vine nici sa mai impart lumea intre “noi” si “ei”. mai stiu inca ce fel de oameni imi plac si doar cu ei as vorbi daca as avea ocazia. am chef sa fac curatenie, dar asta in mod sigur doar pentru ca nu mai am House de vazut. ma pregatesc cu o seriozitate infricosatoare de medicina, imi pun tot felul de dileme etice si ma-ntreb daca e bine sa dai o doza letala de morfina unui savant batran care vrea sa moara linistit, desi nu esti sigur ca o sa moara. si chiar daca nu am dileme, imi bat capul cu complexitatea unui personaj de serial. as vrea sa cunosc scenaristul si sa-i spun domnului Laurie ca e al mai tare actor in capul meu, mai tare decat orice actor despre care am zis eu vreodata ca e tare. si ca are ochi tare frumosi, dar asta e o scapare a naturii. nu-mi e dor de nimic in afara de mare, vreau acelasi motor, mai trec inca pe langa lucruri pe care le privesc intens doar ca sa-mi soptesc ca intr-o zi o sa am si eu asa ceva, m-am hotarat sa incerc sa reduc numarul de inmormantari de pe pamant romanesc sau strain si m-am mai hotarat ca abia astept sa-ntorc spatele cladirilor alora de pe bulevardul Garii. am hotarat si ca mi-e teama, dar nu-mi mai bat capul cu ea. desi s-a facut frig, stau pe covor si mananc covrigi. si-mi dau seama ca o iubesc pe bunica si ma gandesc ca vreau sa te vad mai des. duc o viata de pensionara de doua-trei saptamani, dar ma simt bine cu ea. dar te-as vedea mai des. mi-am schimbat samponul si pot sa stau o zi intreaga fara sa misc un obiect de la locul lui. pot sa ma prefac ca sunt fantoma, ca nu ma lovesc de materie si ca am tot timpul din lume. si tot te-as vedea mai des.

cel mai cuprinzator lucru pe care l-am gandit pana acum despre House este ca in vitrina cu modele de viata oferite de televiziune, el este un raft gol, care te obliga sa te intorci la constrangerea de a alege exact cand credeai ca te-ai salvat alegandu-l pe el. moartea inseamna ceva diferit in fiecare episod, uneori chiar nimic, asa ca habar n-o sa ai la sfarsit cum vrei sa mori; iubirea e si nu e, ar fi de mai multe feluri, dar uneori absurda, uneori derutanta, uneori obstacol sau doar bataie de cap, asa ca n-o sa stii daca vrei sa iubesti sau nu, cu atat mai putin cum; prietenia e bine reprezentata, trebuie sa recunosc. sunt rafturi cu fotbalisti care reusesc sa invinga in ultimul minut doar prin puterea credintei si indragostiti care fug impreuna la 16 ani ca sa se intoarca la 40 fericiti si cu 4 copii, sunt filme care-ti spune “alege sa faci ceea ce-ti spune inima” si filme care-ti spun “esti doar om, poti gresi oricand”, dar spitalul asta nu-ti spune nimic, niciodata. iesi din el cu mai multe dileme, atata tot. iti ocupa, daca vrea, toata mintea si-ti intoarce ochii inspre realitate, desi e fictiune. pana la urma, un om ca el n-are cum sa existe. sau da? raftul e gol, raspunsul poate fi oricare.

am ascultat azi, de pe blogul lui Liz, nu de la mine din calculator (ma feresc sa ajung in zona aia a playlist-ului), Wake Me Up When September Ends. si nimeni nu mi-a simtit furnicaturile din degete la auzul primelor acorduri, asa cum nimeni nu-mi poate scrie in curbe si varfuri senzatia-amestec declansata. nici nu stiu sa spun ce-mi aminteste, e un fel de carte pe care am citit-o acum destul de mult timp cat sa nu tin minte povestea decat foarte vag, exact la fel de vag pe cat e valul de senzatii declansat.

iar despre Liz, ma tineam eu de foarte mult timp sa spun ca-mi place. eu si celelalte eu, care se stie ca sunt multe si nenumarate, suntem cu toatele de acord ca ne place despre ea. n-a fost piesa pe care sa ne-o impartaseasca virtual pe care sa n-o stim sau pe care sa n-o adoptam, piesa care sa nu coincida cu starile noastre din acel moment, post care sa nu vorbeasca frumos despre lucruri, cunoscute de noi sau nu. noi, cand vrem sa ne linistim si sa ne minunam, o citim pe Liz din arhiva. asa cum, cand vrem sa ne radem si sa ne ironizam il citim pe Darius din arhiva. deci ne place despre Liz, intr-un mod simplu in care nu simtim nevoia s-o cunoastem in viata reala, nu vrem sa aflam nume sau intamplari exacte, nu vrem sa intelegem chiar tot pentru ca ceea ce ajunge la noi printre randuri ne umple de zambet, iar noua nu ne trebuie mai mult de atat. ne bucuram neisteric cand ne gandim ca Liz exista si chiar scrie.

ea este Liz. (daca noi am sti sa scriem, ca ea am scrie)

acesta este un post care nu era in plan. rezulta mai multe treburi, si anume: nu are subiect pregatit. nu e destept. nici filosofic. nici macar personal. n-are motiv. nu vreau sa va spun decat ca traiesc, dar somez.

ce sa va cant eu voua? de exemplu, va cant The Kooks. pentru ca dorul meu e zburator, si zboara cu accent de Great Britain.

si-mi place, acum, sa ma intalnesc cu tine, sa spui prostii altora si eu sa tac altfel si sa rad de tine in secret, cu minunata bunavointa. mi se face un fel de dor de tine cand am chef de barfa, pentru ca numai dumneata mai pastrezi oaresice legaturi cu oamenii pe care vreau cu adevarat sa-i barfesc si, in plus, te pricepi la asta. mi-esti simpatic, momentan. inca nu ti-am uitat numele. deunazi, l-am visat pe Orbu. si m-am intalnit cu Simona. ce-o fi mai facand el, in camera lui cu vietnamezu si cu evreu din New Jersey? stii ce mi-a facut Orbu, alaturi de House si de amintiri din ER? m-au facut sa nu mai tin atat de mult sa raman p-aci. stii ca noi zisesem ca nu plecam d-aci nici morti, ca noi trebuie sa ne-auzim limba noastra romaneasca in jur si ca nu putem respira altfel decat romaneste, dar acum, serios, nu-mi mai vine. vreau si eu aparatura d-aia misto de-a lor, si rezerve cu dulap si cu aparatura mai sus mentionata in el, si sonerie pentru asistente si usi de sticla si birouri misto. vreau si eu sa nu-mi trebuiasca decat mintea cu mine, fara sa-mi bat capu ca n-are spitalu bani de pansamente. Stiu ca oamenii d-acolo is prosti si obezi, dar incep sa renunt la visari patriotice 99% inutile. egoist. poate nu mi se ofera, totusi, ocazia.

m-am apucat de House, necalcandu-mi in picioare faima de ultimul venit, care vede lucruri abia dupa ce lumea normala le-a vazut de 3 ori +. m-am apucat de House, incantarea imi este pasnica, dar strasnica. frumusete ascunsa, exact ce-mi place mie. plus ca invat engleza. si-mi bat capul cu prescurtari pe care nu le pricep. si cu nume de virusuri, bacterii si boli despre care n-am auzit. din cand in cand, mai prind un anthrax sau un Cushing, si tare ma bucur c-am auzit si eu de el. si-mi place despre ei, ca in poza de final de generic de inceput merg ca aia 4 din Stargate. heroes.

n-am chefuri de vorba, de nici un fel. voi merge la o inmormantare in week-end si considerati ca acesta este motivul pentru care mess-ul meu nu va functiona, iar telefonul nu va avea baterie sau va fi pe silentios sau pur si simplu nu voi ajunge la el. de fapt, acesta este si unul dintre motivele nevoii de pauza de tehnologie. celelalte sunt : mi-e dor sa stiu aici, nu la kilometri departare, studiez asiduu biochimia de anul I, semestrul I, ca si engleza de anul I, ca si putina psihologie, iar in restul timpului vizionez House, Stargate sau alte povesti amuzante de pe la televizor. a a a si recitesc Alexandru Sever.

sunt data disparuta. promiteti-mi ca nu m-a vazut nimeni.

verde e iarba.

(absurd e titlul).

Leapsa de la Dina (numai eu stiu cat mi-am spart creierii sa-mi amintesc ce carti am citit si sa aleg din ele cateva, extrem de cunoscute, ca sa le recomand. eu, sa recomand. sac gol ce sunt in materie de carti.):

1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamăgit din dragoste?

Clasica “Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi”. sa vezi ce dureri mai mari decat dezamagirea din dragoste se afla pe aceasta lume. (pentru mine a mers, pana la urma)

2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului/iubitei?

“Femeia care astepta” – Andrei Makine. ca sa vada cum se poate iubi.

3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten?

“Afara nu e nici un anotimp” – Salex Iatma, pentru relatia Vlad-Andrei, ca sa vada ce tatuaj poate fi prietenia.

4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani?

“Toate panzele sus”, domle. nu se poate fara panze, pirati si vapoare. (desi eu n-am citit-o la 10 ani)

5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător?

“La Lilieci” – Marin Sorescu. ca sa vada cat de frumos poate sa fie si p-acasa. (daca nu e roman, ca sa vina la noi la Lilieci)

6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut?

Un Sadoveanu lung, niste “Fratii Jderi” sau “Neamul Soimarestilor”. pentru ca daca mi-e dusman o sa se plictiseasca de moarte. avantaj eu.

7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura?

“Muzici si faze” – Ovidiu Verdes. pentru ca o sa inteleaga ca exista o carte pentru fiecare, chiar si pentru cel care uraste cartile.

8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus”?

“Cel mai iubit dintre pamanteni” – Marin Preda. ca sa vada ca lumea e complexa, talamba si dezbracata si poti sa fii luat prin surprindere oricand, indiferent cat de pregatit pentru orice ai crede ca esti.

9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri?

pentru Bianca (dupa lungi gandiri): “Slam” – Nick Hornby (n-am citit-o, dar ii stiu stilul si mai stiu ca e cu skateri), urmata de “Lorelei” (cu dreptul de a sari peste paginile de descriere), ca sa vada ca nu conteaza diferenta de varsta sau de statut. ceea ce trebuie sa se intample se intampla, impotriva oricaror legi inutile.

10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede că le-a văzut pe toate în viaţă?

“Fetita care iubea prea mult chibriturile” – omoara-ma-dar-nu-mai-stiu-autorul (mi se sopteste in casca ca Gaetan Soucy, asa e, now that you mention it). pentru ca poate, doar poate, nu le-a vazut bine.

era un episod de Stargate (sezonul 4, poate 7, poate “Watergate”) in care era o planeta, cu Poarta Stelara pe fundul unui ocean, ocean plin cu o apa cu niste organisme microscopice, dar inteligente. si rusii, care recuperasera cealalta Poarta Stelara, se dusesera pe planeta aceasta si luasera mostre de apa. organismele microscopice, dar inteligente, au vrut sa se intoarca acasa, asa ca au iesit frumos din recipient si-au intrat in oameni pe care ii conduceau inspre poarta. cand omu in care erau patea ceva, ieseau frumos din el si intrau in altul, pe care il duceau tot la Poarta Stelara. in crizele mele de dor de mare (si tu zici ca e la fel pentru toata lumea), e ca in Stargate. de parca o picatura din valurile care te-au udat a intrat in tine si acum vrea acasa. te taraste, aproape ca-ti ia mintea, numai si numai ca sa mai vii o data. si inca o data. pana la sfarsit. mi-e dor de mare. mi-e dor sa-mi ude blugii si sa-mi omoare picioarele scoicile de pe mal, mi-e dor sa faca valuri mari aproape dinadins, tocmai pentru ca ma incapatanez sa nu ma ud. mi-e dor sa vorbeasca si sa cante tot ce-mi place mie. mi-e dor sa ma inghete de frig sau sa-mi arda umerii. vreau sa lepad si pielea asta, tot pe pietrele din Vama. din fericire, i-am furat pietre si scoici si-am inchis-o in melci in care inca mai vorbeste. iar picatura o sa-mi dea pace, pana la urma.

si, in final, ca sa nu se uite asemenea minunatie de clip, de muzica, de idee: Planeta Moldova – Invidia.

v-am salutat cu respect, batrana Flo.

(fara vreo legatura cu adevaratul subiect, care nici el nu exista inca) am hotarat sa fac din tricoul cu Maiden primit la revelionul ala apoteotic (si nu prea, pana la urma) rochie. adica sa trag de el in toate partile si sa-l lungesc. pentru ca imi trebuie mie o rochie prin casa si nu-mi place oferta pietei (pe care nici n-am scormonit-o, apropo). domle, nu e frumos sa ai rochie-tricou cu Maiden? de acord sau nu, eu v-am spus.

Rammstein in cele din urma, dupa vreo 5 ani de urme. totusi, altfel de Rammstein.

moleseala iubirilor care se stiu, asa scrie in noul meu carnet Moleskine de wanna-be-writer-blogger-journalist-human-being. moleseala, toropeala, topire treptata, lipsita de bruschete sau de tensiune. doi oameni ale caror corpuri se ating lateral prin tesatura hainelor, care au stabilit deja ce sunt in aerul care incepe dincolo de canapeaua de lemn pe care stau, dar carora nu le pasa decat de ceea ce sunt unul pentru altul in aerul de dincoace de canapea. intre ei nu incape frig, desi e toamna si li se incurca frunzele prin par, desi e vara si ii mananca tantarii, desi e iarna si masa de langa calorifer nu era libera. isi gasesc loc si timp de dormitare calduroasa indiferent de anotimp, iar ceilalti ghicesc ca se iubesc doar din cateva priviri aruncate pe furis. iubiri care se stiu si care nu se pot ascunde, chiar daca vor neaparat s-o faca.

in continuare, ma voi intoarce la cantecul cu piticul si la alina manole. daca-i obsesie, obsesie sa fie.

black tears

“sau după toate astea o toamnă… da, o toamnă racoroasă cu o jachetă mirosind a nou şi-un vânt ce o să răscolească frunze, o toamnă care o să te liniştească şi o să-ţi pună ordine în gânduri, planuri şi iubiri… şi-apoi o viaţă în care o să te sun să-ţi povestesc cum mi-a luat foc aragazul, o să mă suni din cadă stând pe gânduri, o să te-ntreb banalităţi de la 250 de kilometrii depărtate şi o să ne tremure glasul de la revedere… şi câte şi mai câte… cu aşteptări în gară, cu cafenele nou descoperite, cu multe fete frumoase şi oameni geniali, oraşe mari şi-aglomerate, maşini vechi şi mirosind a piele, trape deschise şi muzică bună, concerte şi veşti date fără suflu, mesaje şi postări pe blog şi milioane de fotografii…”

daca n-ar fi fost bucata asta de Liz si imaginea asta zaharos de romantica din capul meu, nu v-as fi scris nici azi nimic. odata si-odata tot v-as fi scris, dar nici azi. geaca de piele, esarfa de la tine de culoare toamna, si un vant d-asta, pe strazile vechi care deseneaza scurtatura spre facultate. o zi de toamna fara soare, niste frunze fara copaci, colegi fara valoare si zambet primavaratic, pentru ca te-am lasat dormind la mine in pat. avusesem un cosmar azi-noapte.

Stargate a fost frumos azi. sentimental si si si frumos. Jack a sarutat-o pe Sam, intr-o bucla temporala desigur, dar a sarutat-o, iar momentul ala este magistral, ca si zambetele lui de dupa spargerea buclei. inainte de asta, in celalalt episod, spusese ca prefera sa moara decat s-o piarda pe Carter (Carter, da? major. laaame. stupid army rules.). pentru ca tine la ea… “mai mult decat ar trebui”. now, isn’t that cute for a SF thing?

descopar beneficiile egoismului si ale superficialitatii. sapun lichid cu aroma dementiala de lavanda, ti-ai schimbat parfumul?, crema hidratanta nu-stiu-de-care, sandale d-alea, pantaloni de punker d-aia, n-am cercei care sa se asorteze cu asta, vreau bretele si uuuuuite ce frumos e inelul asta cu chihlimbar. fericirea simpla din tricoul Folk You cand beau Santal-ul de obicei al tau de portocale rosii ma linisteste, totusi. sunt doar toane.

am facut o leapsa, stai sa vad pe ce am scris-o. asa, aici. am incercat sa spun ce as fi, nu ce as vrea sa fiu. si sa ma abtin de la prea multe explicatii si ramificatii.

Dac-as fi o luna, as fi… decembrie.
Dac-as fi o zi a saptamanii, as fi… vineri.
Dac-as fi un moment al zilei, as fi… apus.
Dac-as fi o planeta, as fi… Terra. (I wouldn’t change it. in Sailor Moon, Pluto, desi imi placea de Makoto, adica Jupiter. dar asta nu se pune la nici un fel de socoteala.)
Dac-as fi un animal, as fi… (se pare ca) pisica neagra.
Dac-as fi un lichid, as fi… ceai. (uneori Cuba libre. din melancolie, as fi acum Prigat de visine, Lipton de lamaie, Coca-Cola sau Corrido.)
Dac-as fi un instrument muzical, as fi… chitara. (obiectiv, nu subiectiv. subiectiv, as fi tobe. baterie, ma rog.)
Dac-as fi un sentiment, as fi… calm (mi se sufla in casca); mi se mai sufla si resemnare, dar eu sunt multe sentimente. din afara, da, calm.
Dac-as fi un element, as fi… aer.
Dac-as fi o melodie, as fi… Swallowed in the Sea – Coldplay. (am fost multe. acum, asta as fi.)
Dac-as fi un fel de mancare, as fi…  foamea . (serios, nu-mi vine nimic in cap.)
Dac-as fi o parte a corpului, as fi… inima. (stii cat de mult as fi vrut sa spun ca as fi picior? dar nu pot inca, stiu.)
Dac-as fi un parfum, as fi… flori de camp.
Dac-as fi un obiect, as fi… piatra transparenta de la tine sau medalionul-soare.
Dac-as fi un personaj de desen animat, as fi… Ritsuka (daca mi se permite sacrilegiul de a denumi anime-urile cu cu cu acest termen absurd de simplu de “desen animat”); altfel as fi (nu stiu) (n-am idee) (ajutor?).
Dac-as fi o figura geometrica, as fi… un punct; altfel (daca considerati acest punct ca nefiind figura) as fi disc sau sfera.
Dac-as fi un semn de circulatie, as fi… “parcare cu plata”.
Dac-as fi un numar, as fi… 2.
Dac-as fi o tara, as fi…  Japonia. a doua optiune: Rusia. a treia optiune (si cea mai sigura): good old Romanica.
Dac-as fi o masina, as fi… Jeep Wrangler. (el fiind ultima manie, eu trecand prin diverse faze de-a lungul timpului)
Dac-as fi o culoare, as fi… bleu Loveless combinat cu mov Saturn.
Dac-as fi un oras, as fi… tot Buzau, pentru ca abia din toamna incep sa fiu Bucuresti, iar Baia Mare am uitat de mult sa fiu.
Dac-as fi o limba, as fi… japoneza. imi pare ca are inflexiuni, tonuri si unduiri care seamana cu mine.
Dac-as fi o haina, as fi… tricou. (pentru tine: amestec de rochie, salopeta si tricou)
Dac-as fi o carte, as fi… Pamantul si cerul lui Jacques Dorme – Andrei Makine.
Dac-as fi un film, as fi… Patch Adams+Jeux d’enfants+Le fabuleux destin d’Amelie Poulain, asa cum sunt si putin Ultimele zile ale lui Hitler, cum n-am uitat sa fiu Trenul vietii sau Drumul oaselor. (pana la urma, sunt doar Loveless).

acum despre mare. stiti ca o sa fie post ultra-lung, da? asa, o sa aiba chiar mai multe capitole.

live blogging, pe caiet negru serios:

(Vama Veche) Se aude “Piata Romana, nr. 9 ” intr-un camping din curtea unui nene de treaba care ne-a facut chiar si dus (rece, foarte scotian si rudimentar) si chiar si toaleta. Bine, nu noua special, dar noua astia de nu ne stim dupa nume, ci dupa cort.

Scriu urat, imi cer scuze. (n.a : aici nu se vede cat de urat scriam)

Surprinzator, felicitarile lui ceremonioase cu mana stransa ca la palat m-au facut sa ma simt batrana si sa simt, pentru o secunda, povara anului astuia pentru care m-as felicita cu adevarat, dar numai pentru ca i-am supravietuit. (n. a. : si in Tequila Sunrise cred ca ii zice am fost in necunostinta de cauza cand m-ai intrebat cum ma simt. sincer, ma simteam in vacanta in Vama, separata total de orice inseamna toamna sau facultate.)

Sentimentul ca Vama e doar a mea este fantastic, desi ieri m-a surprins o nostalgie dupa masa ocupata total. Putin mai mult decat ar fi trebuit. Metallica si AC/DC au ajutat destul, ca si “Sweet Home Alabama”.

Drumul cu trenul plictisitor, eu foarte numb si plina de Nana, iar copiii cu chef tineresc de mare. Eu mergeam sa cunosc o fiinta pe care o stia deja toata lumea si care iubeste deja toata lumea, in diferite feluri. Eu aveam emotii si sira spinarii suferinda. Desi am vazut rasarit si Dobrogea din scoarta in scoarta.

Copii ramasi datori care au plivit buruieni prin curte. Dread-uri sunt peste tot pe aici, ca si tatuaje si pierce-uri. Motoare, plete, (neo)nazisti care ne mananca, bere multa si linistita si spice shop-uri unu la fiecare colt. Dincolo, mult dincolo de toate astea, vacanta. Pentru toata lumea, chiar si pentru cei care muncesc. Dormit fara ora, poate mult, poate putin. Sincer, nu stiu. Timpul curge altfel, iar vantul e cam ca ala din poveste. Lume frumoasa, extrem de multa, prin toate partile. Si nu doar frumoasa in sensul meu, ci si frumoasa in sensuri straine.

Vocea ta. Nisipul tau. Marea ta. Pauze de tacere si tricouri noi. De fapt, vechi, dupa dorinta. Acum oricum nu le mai am cui arata. Oameni noi de Bucuresti, merita tricouri noi. Eu mai mult chiar decat ei.

In ciuda teraselor si restaurantelor unde s-ar duce mama, locul asta arata, inca, a sat. Parca marea de aici e alta.

M-am ars. Ma ustura fata, umerii si gatul si lotiunea calmanta de dupa plaja nu prea ajuta. (imi permiteti sa mai si tai din ele, da? asa.)

Momentan, imi place locul meu de langa zid, urcata pe vechiul gratar.

Zacere. Binefacatoare zacere. Vama Veche este o lume complexa, pe care n-o pot inca descrie. (n.a : mai ales cand au descris-o atatia altii inaintea mea)

Sa ascult Maiden pe o pseudo-terasa de Vama Veche, how about that? Pare a fi natural, chiar si pufuletii de Baia Mare si labradorul Cora (n.a. : Alfredo era altul). Un sat intreg de rockeri e o treaba dificil de manevrat in primele zile. Parea a fi un vis prea mare de implinit, care odata materializat e coplesitor si imposibil de savurat. Locul asta e mic, de cele mai multe ori prea mic pentru cati suntem, si totusi incapem, intr-un fel sau altul, pe doua ulite care se intersecteaza doar ca sa se termine pe plaja. Si totusi raman mese libere si bucati de nisip goale. Armonie, bre. Un alt fel de armonie decat aia ardeleneasca, dar armonie.

Viata la cort, un lucru ce trebuia incrcat mai devreme, desi nu era loc. Pare-mi-se ca te face mai deschis la minte. Si mai liber, evident (n.a. : ieri, cand sa ma spal de drumul cu trenul, am dat drumul la apa rece dintr-o ciudata inertie inconstienta. mi-am dat seama abia cand cada era pe jumatate plina. apa rece imi devenise un prieten prea bun). Doamne, da, libertate. Pentru prima data asa, nu? Asa cred. Fara nici un fel de program si mirosind a mare. Rainmaker? Ha. Libertate. De tot. We washed the tears away. Senzatia asta e aproape noua tot timpul. Fara picatura de dor sau de tentatie pentru intoarcerea la ceva, fara nevoi imposibil de implinit, cu zambet pe “Chiar daca…” si pe “Iarba verde de acasa”. Sunt atat de rar bine incat de fiecare data cand sunt trebuie s-o spun, sa nu uit ca am fost.

Stuf si plase de pescar, iar cerceii medievali se misca agatati de ureche. Caini prietenosi, mici si pufosi. Diferenta dintre “pufi” si “flafi”. Atat de multe tricouri incat nu le tin minte. Cunostinte de la folkblog.ro, dintre care vedeta Misu si vedeta Tudor, plus tanti frumoasa care face poze, tanti simpatica ce face poze, tanti cele doua care poate e surori si nenea care stie de unde e si cum canta Alina Manole (n.a. disperata: m-am tampit cautand cantecul cu piticul. anybody? am un pitic si-l vreau fericit, cred ca-mi trebuie doi, sa stea amandoi pe o bucata de unt si sa toace marunt ce mai fac, ce mai zic? anybody, va rog?). Wolkswagen de Cluj, ardeleni care spun prostii intr-un mod amuzant (“De ce o murit melcu?”), dusul rudimentar cu apa rece, balarii. La tara, la mare. Praf, nisip, apa sarata. Corturi pe plaja, pereti de stuf, faleza de film. Stanci. Granita cu Bulgaria si brusc sentiment de strainatate, desi Romania e la cativa metri in spate. Stim sa ajungem la Balcic cu autobuzul. Scheitzi prafuiti, cozi impletite (barmanul din Hand si nene de pe strada; barmanul din Hand danseaza pe Motorhead), Cora sub canapea de lemn. Am mai zis de stuf, nu? E tot Maiden, oricum. Andrei Makine, inca si mai aproape de integrala. Doua librarii. Leon, caine rau. Folk You (subiect separat). Noua pasiune pentru Schweppes din cauza de barul din colt, de langa casa. La Barba Neagra, unde canapelele sunt joase si cocktail-urile dulci sau de culori dubioase. Avem bluze frumoase si scumpe si bratara de piele, iar oamenii fac tatuaje in forma de fluture, dar coditele sunt scumpe, iar Sanziana ne face pe gratis. Prea multe lucruri frumoase si n-am luat geanta cu floare rosie. Zapiekanka (urat nume, desi rusesc) si shaorma (iar acum nu mai stiu cum se scrie corect) “la botu’ calului”. La Pirati nu e voie sa intram, ca noi nu suntem de-ai lor, desi ei e frumosi tare. Marea are degradeuri, iar Guns e peste tot, ca si Iris si Metallica. Expirat e de fite asa si nu suntem fanele lui. Stiu prea multe piese de la Maiden, dar culmea e ca la Choppers se auzea azi “Mother Russia”. Scoicile chiar zgarie, iar algele se impletesc langa picioarele mele. Am cerut voie si cred ca am primit-o. Intre ai mei, de care mi-a fost dor copilaresc fara sa-i cunosc. O sa fie dor de toate astea. De maine, chiar. Imi pare rau ca n-am apreciat destul zilele astea. Sau trait.

Folk You. Colegi de camping cu folkblog.ro. Glume intre bodyguarzii de la Shelter Security si oameni prezenti in toate cele 3 zile, deveniti cunostinte. Oameni pe care ii vom uita. Aplaudat isteric si tipat din rarunchi la Iris. Iris. Somn bizar, primele randuri. Cristi sanatos si mare de oameni isterici. Povesti triste cu jumatati valoroase de Phoenix, peste care puteam foarte bine sa trecem. Cantat mult, invatat refrene pe loc si iubit instantaneu. Tricouri cu Manowar cantand “iarba verde de acasa”. (Country dupa Maiden si hamac ce n-are nevoie de capac pentru instalare). Florin Chilian si “Chiar daca”, la care as fi plans daca n-as fi fost in Vama, scapata de tine si de admitere. Amintirea ta e matase alba, right? Cateva ganduri pentru tine, cum ca ti-ar placea pe aici si ai arata bine printre ei. Tudor Gheorghe care n-a recitat Marin Sorescu, slava Domnului. Gheorghe Zamfir – energie, pe care nu l-as fi chemat totusi la bis. Marea si muzica ei proprie. Pentru Florian Pittis, ca sa ne auda si el, am cantat “Vanare de vant” si “Vinovatii fara vina”. (Pantaloni murdari in fund si nopti friguroase). “Treceti, batalioane romane, Carpatii”, cantata in doua variante, si “Tu, Ardeal”. Impresionant, incredere. N-am putut sa nu fiu mandra si sa nu zambesc privind in spate. (Frig, umbra putin prea multa). Lalalait cu bune intentii si prezentatoare prea sincera.

Doar o saptamana si ceva. Deja alta lume, de parca anul s-ar fi comprimat in cateva zile uitate. De unde atata liniste?”

(Costinesti): “Vreau broscoi cu tricou cu <<Salutari din Costinesti>> si vad in asta si, general vorbind, in nevoia de jucarii de plus (ca si in cea de caini) o doza resimtita de singuratate. Mi se pare ca am dormit prost azi-noapte, desi asta nu are argumente logice. M-am trezit prost azi-dimineata, asta sigur da. Nevoie de umplut bratele cu un broscoi verde de plus.

Costinestiul este aglomerat si colorat, intocmai ca Mamaia. Strange enough; aceasta este Romania.

Ciudat ieri, in principal pentru prezenta voastra. Daca pe doi dintre voi ii asociam tot timpul cu Vama, pe voi ceilalti va asociam cu locul asta si a fost aproape dureros sa fiu aici fara voi. Nu doar fosta voastra prezenta si impartirea paturilor, ci mai ales amintirea ingropata a unor vremuri fantomatice. O secunda in care am urat-o pe mama pentru ca m-a lasat prea tarziu la mare, urmata de o secunda in care i-am multumit pentru asta. Imi imaginez ca ar fi fost si mai dureros sa ma intorc aici avand deja povesti in buzunare. Diferentele de situatii s-au topit insa in oameni necunoscuti si cunoscuti din situatii extrem de recente (tricoul cu tabelul lui Mendeleev si pitipoanca Oana din Targu Mures cu tricou cu Iris). Intepaturi mai sunt, dar capata accent de bobarnace.

Cam shallow acum, dar o sa fie bine. Trupa si Claudiu, tricou cu White Horse si broscoi verde, astea au sa ma insoreasca. Si zambetul tau fara durere, neaparat.”

Retrospectiv: Dor de Vama. Dor de White Horse, nu de Costinesti, si dor de patul lui Orbu din casuta. Costinestiul e urat, e plin de vacante orbitor-luminoase si obositoare, de oameni simpli in sensul apasator al cuvantului. in Vama, vacanta e lenesa si degeaba, e calm-ardeleneasca imbinata cu energie de chitara electrica si de tobe. Dor de Vama, de clatite, de cum arata Cuba Libre sau chipul lui Che Guevara pe El Grande Comandante, de picturile pline de nisip din Hand si de hainele lui Peste. dor de stat pe stanci si vorbit in tacere cu marea. mers de copil care o vede pentru prima data. prins gust de concerte si de aplaudat din primul rand. (Mihai a obtinut pana de la Valter. Heil Mihai). Atata dor de mare e in noi, incat povestim oricui despre ea, chiar si daca nu e interesat sa afle despre gresia noua de la Mistral sau despre Pacifica. Claudiu de la Megastar si amintire de Mircea (“Mirceeeeaaaaaaa”). Acolo nu e nevoie de bodyguarzi, exista patronu’ care a interzis pogo.

Closer? There is no end. (mie asa-mi pare.)

acum, Bucuresti. oriunde, doar acasa nu. dar ma voi intoarce, nu va ingrijati. acum ma duc sa…beau ceai si sa umblu bezmetica dupa album Alina Manole, care trebuie sa aiba cantecul cu piticul. (am si eu o obsesie mica)

hei. m-am pus pe munca, 10 episoade de Nana. care e frumos. e cu adevarat frumos, intr-un sens narativ. e basm intunecat, partea care imi place mie. e iubire d-aia pe care nu o intelege toata lumea. in afara de faptul ca e imbracata in piele neagra si insotita de chitari electrice, pierce-uri si de Sex Pistols, e usturatoare, dureroasa si arzanda. si nu trece, cel putin dintr-o parte. sa-l vezi peste doi ani pe coperta unui album al unei formatii rivale? drama tacuta si sugrumata in stil punk-rock. sunt indragostita de anime-ul asta.

maine noapte plec la mare, unde sper sa ma leg de doamna albastra. daca nu, asta e, vom ajunge la concluzia ca suntem fiicele padurii si ale muntilor. 10 zile fara blog si cu aventuri, stiu eu. o sa fiu bine, promit.

n-am chef de vorbe.

a fost 23 iulie 2009. well, isn’t this ironic?

nu mai sunt chiar atat de numb, dar nici constienta nu sunt. s-a terminat cu mult mai bine decat speram sa se termine, scopul a fost atins, iar visul din-ce-in-ce-mai-aproape-de-imposibil a fost atins, simtit, trait. e acolo, cand deschizi un site si dai un click, pentru ca la avizier n-am mai avut rabdare sa stau. a fost ieri si parca a fost demult tare, atat de multa oboseala a trebuit sa se reverse din mine (si inca mai am). rasplata primesc, cred ca primesc chiar dinainte sa merit, n-am de gand sa cer altceva decat se poate. sunt doar incantata ca am terminat cursa fara sa-mi explodeze motorul, iar acum am timp pentru mine. pentru atatea manga aparute in lipsa mea, atatea carti cumparate si neatinse, atatea muzici frumoase ne-piratate-de-pe-net. atatea ceruri de Marea Neagra in Vama nevazute. rasplata am inceput s-o primesc de cum tanti ce mi-a numarat greselile mi-a urat cu subinteles “vacanta placuta…de-acum incolo “. de cum am iesit in curte si tu ai iesit din multime sa ma iei in brate. (m-ai fi luat in brate si pentru orice alta nota, stiu). de cand mama s-a mandrit cu mine cu adevarat, iar unchiul cel respectat si admirat de atat de mult timp mi-a intins mana in semn de felicitari. de cand am aflat ca el a fost acolo, desi nu-l chemasem decat cu gandul, si nici atunci cu toata vointa. si oameni dragi care au iesit de unde erau cu felicitari si zambete pe care le-am simtit, chiar daca nu vazut, mulsumesc. am avut bafta chioara si noroc cu carul, dar oricum mulsumesc. s-a terminat ma. frumos. insorit. piatra incalzita, dar netopita, tantari multi si house pana tarziu in noapte, centru istoric cu stradute fermecate si prajiturele japoneze ciudate.

acum o sa ascultam Bruce Dickinson, dintr-un motiv necunoscut mie. dar asta facem.

si nimeni nu se astepta la asta, stiu eu. si asta nu naste in mine nici un fel de revolta.

miros a fum de tigara, desi in felinare nu mai e nimeni care sa fumeze langa mine. cand au inlocuit Motoarele sentimentul de Felinare? nu stiu. in doua zile.

Acasa? acasa e unde mi-e sufletul, riguros adevarat. cand eram in tabara la Baia Mare spuneam “acasa” cand ne intorceam din peregrinari prin urbe. pentru o saptamana complexul turistic de agrement Mara a fost “acasa”, pentru ca acolo mi-era sufletul.

acasa a fost un sat din baragan, lung si lat, morometian sau predian, cum vrei sa spui, cu stanoaga, tigari din tutun facute manual, din tutunul crescut in curte, cu cireada de vaci si stana de oi cu caini destepti si buni prieteni ai omului. o curte imensa, in care copii fiind ni se parea ca putem gasi orice, in care aveam nenumarate locuri de ascuns si nenumarate lucruri importante de facut, cum ar fi sa facem castele din nisip uscat (pe care-l udam in prealabil), sa dam mancare animalelor cand cei mari erau dusi la camp sau sa avem grija de cai cand ne luau cu ei. acasa a fost un lan verde de porumb numai bun de fiert care ne tinea umbra, o coliba de stuf facuta pe bucata de pamant care ne dadea, in vremurile bune ale agriculturii romanesti, pepeni vii si grei, pe care-i tineam in brate ca pe niste copii, un nuc cat o casa de om sub care stateam ore intregi la culesul viei, mancand struguri fara rasa si fara nume (dar al dracu de buni). un manz caruia ii strecuram o mana de fan sau un stiulete de porumb in toiul caniculei de dupa-amiaza, cand nu respira nimeni in afara de el si de mine, niste haturi pe care le-am tinut pe un drum prafuit de la margine de sat, un cimitir alb care se tot intinde si tot ocupa bucati din ce in ce mai mari de Baragan, povesti cu strigoi, cu babe si cu descantece care straluceau sub boabele de soare de pe cerul bleumarin ne-uniform al unei nopti demne de respirat, oameni legendari pe rand si impreuna, numai buni de documentar si un cufar vechi, plin de ziare, bancnote vechi si acte de proprietate vechi de 60 de ani.

acasa a fost, initial concomitent, dupa care cu norma intreaga, un municipiu capitala de judet, unul dintre multele de acest fel ale tarii care incep cu B, oras mic, dar cu tot ce-ti trebuie, in mare parte. intr-o vreme in care rock-erii nu-mi erau necesari, iar teatrul George Ciprian si profa de istorie umpleau necesarul de cultura si de istorie, chiar avea tot ce-ti trebuie. era acasa, locul in care am invatat sa multe-lucruri.

acasa incepe sa devina capitala. de doua plecari incoace, de cand m-a surprins revelatia ca ma duc acolo ca sa raman, incepe sa fie acasa. totul acolo are potential de “acasa”.

nu stiu sa spun despre “acasa”. am incercat, dar inca nu-mi sunt unse rotitele psihice bine. imi cer scuze pentru asta.

o sa revin, stiti si voi ca si mine ca o sa revin, pe masura ce o sa reusesc sa scrijelesc pe nisip furtuna din mine.