Cel mai frumos lucru pe care l-am gasit de spus, dupa doua zile de mestecat, este acesta: esti si tu un om normal, pana la urma. Drept e, nu-mi prea place sa ma joc cu oameni numiti “normali”, asa ca tine; dar asta nu ne va supara niciodata, pe nici unul dintre noi. Doresc sa o gasesti, totusi, pe Ea, intrucat asta mica, iarta-ma, dar e departicica (adjectiv provenit din adverbul “departare”). Eu ma pricep, eu vad, crede-ma pe mine pe cuvant. Imi amintesc cuvantul “ideal” pe buzele tale, nu arata deloc asa. (Mami, The Twilight Saga nu. Nu nu nu. Guess Who asta, treaca de la noi, nu injura atat de urat, dar nici mare lucru nu spune.)

Partea 2 (incercat-optimista):

Cand nu mai ai nimic iti ramane un singur lucru de facut: sa te redescoperi. Cand esti “om”, esti facut din multe-multe foite, majoritar alcatuite din “altii”, din “el” sau “El”, din cum te vad ei, ce esti tu prin ei, ce esti tu langa ei si cum te mentii vesnic noua si vesnic frumoasa printre ei. Luam exemplu o minunata lalea olandeza, zicem rosie. Frunze, soare, seva, sol fertil, petale rosii-sangerii, pret scump, dar meriti. O mi-nu-na-ti-e. Se intampla sa vina iarna. Nu, nu iarna, se intampla sa nimeresti intr-o casa neiubitoare de flori sau in mana unui copil rautacios si needucat. Iti smulge frunzele, ti le calca in picioare, iti taie tulpina in bucatele de 1 mm, pe care apoi le striveste pana la pasta, iti taie petalele cu foarfeca si le arunca de la geam, ca pe confetti. Ramai doar bulb, o mingiuta urata, maronie, aspra, simpla. Fara speranta, astepti iarna sa te omoare de tot. Trebuie sa infloresti. Singura. Exista undeva in tine cel putin un lucru, un ceva, o idee, un vis, o energie, o pasiune cu care poti incepe. Ceva ce ai tot amanat pana acum, de rusine sau de lene, pentru ca parea neimportant, fara capat, inutil, poate chiar daunator. Apuca-te de el. Picteaza, deseneaza, canta, compune, sparge chitari, invata o limba straina, scrie, fotografiaza, fa harti, mergi in munti, dezasambleaza si reasambleaza calculatorul, apuca-te de crescut caini, de vanatoare, de tir sau de kick-boxing. Orice, cu o singura si micuta conditie: sa fie cu totul si cu totul nou. Sa fie scanteia ta si numai a ta, poate chiar nevorbita, sa nu aiba nici cea mai mica legatura cu nimeni altcineva, sa nu fie rana veche, nici amintire, nici fosila dezgropata. Si, odata ce o alegi, tine-o asa; tine-o departe de cai cunoscute, de parfumuri adormite si de carti postale prafuite. Continua-ti viata normal, vorbeste despre ea cat mai putin, dar traieste-o. Zambeste-o in secret, in mari aglomeratii urbane, in timpul cursurilor sau la masa. Consum-o in singuratate, fara curenti de aer, fara lumini stralucitoare, fara clinchete de glasuri. Scoate-o afara cand e solida, cand e parte din tine, cand e rumenita si parfumata; mai ales, scoate-o afara cand esti sigura ca nu ti-o poate distruge nimeni. Daca ai impresia ca esti nimeni, transforma-te tu in cineva. E ingrozitor de confortabil ca atat fericirea, cat si tristetea ta, sa depinda numai de tine. Oamenii vor veni pe urma. Stiu ca ai impresia ca ai mai avut asta cel putin o data, dar era demult si s-a pierdut; tocmai, daca s-a pierdut n-ai avut-o niciodata cu adevarat. Pentru ca avea legaturi cu fiinte exterioare tie, independente si sanatoase. Poate suna putin cam yoga, as vrea sa-ti explic mai clar, dar stiu doar atat cat am spus. Sa gasesti miezul e cheia; pe urma se cam descurca singur. Daca exista bulbul, laleaua se va intoarce la un moment dat; mai frumoasa. Ca sa stii ca vorbesc cu tine: Mayday Parade – When I Get Home You’re So Dead. (Ma distreaza copios legatura intamplatoare cu Partea 1)

Partea 3 (le uneste, le desparte; generalizat)

Exista in capul meu o problema cu liceul, la care  ma intorc periodic, dupa cum procesati si voi singuri (sau nu, in functie de cum, cat si mai ales de cat timp ne cunoastem). Nu ma intorc neaparat la oamenii aceia, fiinte independente si (sper) sanatoase, de sine statatoare si capabile de luari de decizii, pentru ca erau ei extraordinari, atat de extraordinari ca trebuie sa fie lasate legende si mituri in urma lor. Sunt mare acum, acum filozofam si raspundem singure la intrebari. No, ma intorc la liceu pentru ca incep sa cred (si nu termin niciodata; se reprezinta geometric ca o dreapta) ca aceea este starea in care omul ar trebui sa ramana pana la batranete, cu mici modificari fizio si chimio. Prietenia vesnica, la bine si la rau, “cand o fi si eu sa mor, nu vreau sa va intristati; sa cantati si sa jucati”, frati de nesange si cea mai buna prietena, daca tu pleci, du-te linistit, ca noi te vom astepta 2-3-10 ani, pana la capat, numai sa ne cauti cand te intorci; prietenia-camaraderie, in afara razboiului clasic, cand impartim idei si cauze, ca la ’48. nenumarate zile care stau la rand dupa asta, abia asteptand sa sara cu solutii si cu clarificari, dar totusi nu ne chiar permitem sa stam in fund si sa le asteptam, trebuie sa mai si sarim si sa ne mai si agitam, ca nu ramanem vesnic tineri, cu ficat neprihanit si minte agera. “Gandesc, deci exist.”, citim, vedem, vorbim, schimbam, pareri proaste, pareri bune, “e cel mai stupid lucru pe care l-ai spus vreodata in viata ta”, sistemul e rau, deci sa-l zdrobim, “nu conteaza cat de lung am parul, important e cat si cum gandesc”. Indragosteala din asta bolnava, cu boala, tristete si munti de chistoace, in baruri verzi, in lumini mai mult stinse, in frig tarziu de ianuarie, hai sa luam autobuzul impreuna, hai sa mai stau o ora la poarta, uite-o in parc (e frumoasa). Ceva scartaie, nu-mi mai place, m-am plictisit, nu mi-e bine, nu vrea, nu vreau, nu pot, nu iubesc pe nimeni altcineva, dar lipseste ceva, nu stiu ce; alta, a doua sansa, a cata e nevoie, nu-i loc de compromisuri.

De ce la 40 de ani trebuie sa ai “cunostinte”, multe-multe, cat mai multe, sa umpli trenuri personale cu 10 vagoane, dar nici un prieten? De ce sa nu te duci joi seara, ai-n-ai treaba, intr-un loc cu mese si cu frigidere, sa joci carti, sa discuti politica, legislatie rutiera, diplomatie, problemele copilului la scoala, colegii nesuferiti de munca, unde te duci in vacanta de Craciun, cum ti-ai spart o roata, cum n-ai prins ieri tramvaiul, cum era sa te calce o masina, cum te tot doare in dreapta de doua saptamani, da’ nu vrei sa te duci la doctor, ca-i complicat, tre’ s-astepti trei ore pana intri si pe urma abia de-ti da o trimitere in scarba, si-n partea ailalta tre’ iar sa stai la coada? Asa, mai bine stai linistit, o fi de la ficat, ca prea mananci mult zahar in ultimul timp, ca doar ea ti-a zis sa te mai astamperi cu cofetariile astea, toata ziua-buna ziua, desi si ei ii plac pricomigdalele alea de la cofetaria aia de pe Brancoveanu. De ce sa nu ai o mana de oameni la care stii ca poti merge pentru absolut orice, de la piulita la inundatie sau la defect de incalzire centrala? De ce sa ai criza de 40 de ani, sa ti se para ca s-a scurtat randul de zile si ca or sa treaca si astea putine, cate-or mai fi? De ce sa vrei sa le acoperi cu masini rosii, diamante si costume legendare Armani, in loc sa te ocupi de astea care vin, neaparat luminoase si prietenoase? De ce sa-ti invelesti mintea in plastic lustruit, de ce sa-ti lipesti fundul de un scaun de birou, de ce sa-ti pui viata in mainile unei creaturi egale cu tine pe toate planurile, singura diferenta stand in ecusonul de pe buzunarul de la piept, pe care scrie, cu diverse cuvinte, “sef”? De ce sa nu ti se para cea mai frumoasa creatura de pe pamant si la 40 de ani, cand nu mai are pielea atat de catifelata? De ce sa nu ti se mai para adorabila cand iti aduce acasa inca un pui de pisica pe care l-a agatat pe drum, cand s-a apucat de gradinarit si si-a cumparat o palarie din-aia imensa si galbena care, vezi Doamne, o apara de insecte? De ce sa ramaneti impreuna de dragul copiilor, cand barbieritul tau a ajuns sa dureze aproape o ora, in speranta ca e adormita cand intri tu pe usa dormitorului? De ce sa nu mai incerci o data cu colega aia a ta, care a tinut minte cum iti place cafeaua, care citeste o carte diferita in fiecare zi si care isi musca buzele de fiecare data cand o intrebi ce carte e? De ce sa nu lasati din cand in cand copiii la bunici, pentru o saptamana, ca sa bateti un oras strain in lung si-n lat? De ce trebuie neaparat sa-ti urasti soacra, daca ea e cea care i-a dat Ei viata?  De ce sa n-o iubesti si la 40 de ani, daca tot te-ai apucat la 20?

Nu lasati liceul sa moara de tot.

Si-atunci mai incerc o data reteta, un “Серебро” acustic, repetat cat e nevoie. Primele sunete, nu stiu daca e un singur cuvant sau doua sau trei, dar stiu ca e vorba de o blandete nesfarsita si de o imbratisare atinsa de un fior argintiu, de teama ca ar putea fi, intr-un fel sau altul, ultima. Si atunci dau afara aerul imbacsit si incerc un altul, nou si intotdeauna surprinzator. Asta miroase a zapada necalcata, a iasomie si a casa locuita de cineva drag. Miroase a imbratisare de prieten. Il mai schimb si la a doua repetare, si la a treia, si la a patra, pana cand uit sa numar si mi se face somn, somn linistit si imbunat, intr-o casa locuita de cineva drag si dupa imbratisare de prieten. Desi nu da gres niciodata, nu scap de stralucirea rece a acestei mici realitati, intepatoare ca varful unui pumnal de argint jignitor de bine ascutit: de luni de zile, oamenii cei mai apropiati de mine locuiesc la Moscova, nu ma cunosc in absolut nici un fel si nu ne-am putea intelege nici macar prin semne. De obicei adorm cu gandul ca mi-am pierdut, totusi, o buna parte din minti. Ma intreb daca era totusi inevitabil.

De la un timp incoace, de cand cu asteptatul si cu idealurile, imi tot amintesc de ziua in care am ales sau mi-am impus sa continui anormalitatea. Ziua aceea pe care nu si-o aminteste nimeni altcineva, care a venit dupa trei zile in care am visat la reconstructie, luand problema “iubire” de la capat si cu algoritm, fara artificii de calcul, dupa acele trei zile carora le-ar fi putut urma o relatie asa si-asa, apoi inca una mai asa, si-apoi alta si mai asa, pentru ca in cele din urma una sa fie apropiata de bine. Nu faceai absolut nimic in ziua aceea, veneai de undeva si mergeai undeva, printre niste masini de teren suspendate in chip de reclama, pata neagra sub soare neschimbat, totul absolut neshimbat. Nu mai stiu de mult cat e dor de tine si cat e dor de mine, dar in bucatica asta totul e clar: mi-e dor de mine atunci. Mi-e dor sa privesc oameni, sa ma doara si sa simt ca ma inchid. Era (si este inca, multumesc lui Dumnezeu, desi respingator de rar) ca si cum as fi avut un fermoar, din crestet pana in calcai, care se inchidea, dinte cu dinte, de sus in jos, numai atunci cand te priveam. In rest, stateam deschisa ca o carte groasa si plictisitoare, urla vantul, ma loveau crengi si pietre, se-adunau mucegaiuri si ciuperci, dar atunci cand ma inchideam, desi scartaiau dintii fermoarului a durere si a trecere, eram adapost, foc in soba si muzica. Nu-i povestea aia veche si tocita despre omul care initial era intreg si al dracului, motiv pentru care l-a taiat Dumnezeu in doua si l-a lasat sa se caute toata viata, uneori chiar si 9, daca are atatea; nu-i prostiuta asta facuta sa ne linisteasca singuratatile, cum ca el e acolo, dar nu l-ai gasit inca si ce-i al tau e pus deoparte. Sunt un fel de intreg, sunt continua acolo in spate, nu schiopatez si nici n-am defecte de vedere; imi lipseste fermoarul, atata tot.

Radioul acesta rusesc, piesele astea adunate si amestecate, oamenii astia fara fata, fara nume, fara poveste, care ies asa din oala aleatoriu, fara sa-i vreau neaparat sau sa-i cer neaparat, mai strang din fermoar. Bi-2 a inchis niste dinti, chiar daca prea putini, poate nu potriviti intrutotul, poate nu acolo unde sunt gaurile cele mai mari. Bi-2 aduna lucrurile acestea lepadate si triste din care se mai hraneste anormalitatea mea: o prietenie fara sfarsit, din liceu pana la 40 si ceva de ani, putrezi de bogati, ametitor de cunoscuti si adorabil de fericiti; o Varvara pe care ai iubit-o atat de mult incat ai plecat s-o cauti prin tari straine si cand ai gasit-o maritata nu te-ai impietrit si n-ai taiat capete, ai scris doar o piesa; o lupta dusa din convingere, nu din obligatie; un razboi abandonat tot din convingere (pentru ca soldatul a inteles ca o lupta cu adevarat castigata e cea care ajunge sa nu mai fie purtata); o intelepciune necaracteristica varstei, care i-a facut sa inteleaga ca nu acela e momentul potrivit pentru muzica lor, continuata cu descoperirea momentului potrivit, chiar si dupa 6-7 ani; rock’n'roll-ul se impaca si cu sotia frumoasa si cu copiii, simplu, fara dezintoxicari si usi trantite. Facem revolutii si cantam despre pierderi in argint si ferestre de la care se vad paduri si lupi plecand.

Ca la Andrei Makine, cu femeile care asteapta, care iubesc mai mult de trei zile, care iubesc si tari, si idei, si revolutii, nu doar barbati.

Dincolo de dintii de fermoar, Nashe Radio nu-mi aminteste de nimic altceva in afara de mine. Eu, creatie proprie, cusuta si decorata cu mainile si cu vorbele mele. Ma vantur eu destul prin trecut, n-am nevoie sa ma impinga si City FM pe drumurile alea prafuite.

Si-apoi mai e Andreea, care e dovada mai palpabila decat Andrei Makine si mai aproape decat Bi-2 ca loialitatile mele au o sansa si pe asfalt, nu doar pe presul de langa pat.

Un domn, Florin Constantiniu, acad., este de acord cu minunata mea minte luminata, chiar in revista “Istorie si civilizatie” (pe care Mihai mi-o livreaza constant, din motive de rudenie cu persoane implicate in studiul Istoriei), cand spune ca “singura sansa de salvare este restaurarea monarhiei”. E e e? Sunt, stiu. Are si niste argumente frumoase si asemenea alor mele, despre care am sa va povestesc eu altadata, ca asta e politica si nu merge in ajun de Sfant Nicolae. Dar sa discutam despre asta, ca ma mananca.

Cand mi-a facut mie Andreea iubita cutie Bi-2 ea mi-a zis ca i se par rusii tristi si eu n-am putut sa-i demonstrez ca nu-i asa nici cu Shambala, nici cu coperta de album vesela cu masinute. Acuma, dezvoltam putin, desi voi nu stiti, ca n-ascultati rock rusesc. Saaau daca ascultati, il ascultati pe-acela gresit. Rusii sunt veseli asa cum numai oamenii tristi pot sa fie. Rusii (eu zic ca si noi semanam putin cu ei), din ce imi dau eu seama in muzica, sunt napaditi uneori de tristete; motive nu le lipsesc. In timp ce altii toarna alcool, merg in Ibiza si danseaza pe mese, rusii isi lasa tristetea sa se plimbe alene prin paduri intunecate, sa verse lacrimi sau sa ofteze adanc, scriu o piesa, o canta pana adorm si-apoi se trezesc nepasatori. Nepasarea e primul pas spre vindecare. Urmeaza apoi veselia debordanta, fara limite, cu ranjete si sarituri, (nu cu zambete senine bleu Mediterana), chiote, rosu, vodka, frig muscator si miros de brad si invartit in cerc, pentru ca esti conducatorul propriei tale vieti si ai in mana fraiele propriei tale libertati. nimeni nu stie sa danseze mai frumos decat sclavul liber. Rusii sunt deopotriva oamenii tacerii si ai fluierului. Sunt veseli cu adevarat, tocmai pentru ca au sange pe incheieturi.

In lipsa de televizor nu mi-am dat seama decat pe la 4 ca-i 1 decembrie. De 1 decembrie m-am plimbat alene prin Bucuresti, intai prin Berceni si-apoi pe Splai. N-am vazut defilari. Am vazut, in schimb, elevi de liceu militar intr-un autobuz comunist trist. Am vazut al doilea om cu adevarat frumos, in metroul spre Eroilor. Dar asta azi m-a suparat foarte tare, motiv pentru care am schimbat traiectoria si-am dat o fuga prin Cotroceni, sa trag cu ochiul in casele unor oameni. Am mai vazut si multi catelusi frumosi. Si masini frumoase, dar asta se vede foarte des daca vrei sa te uiti dupa ele. De 1 decembrie mi-am promis inca o data ca nu abandonez nava, nici cand ne-o ajunge apa pana la gat. Se poate sa-mi fi fost dor de multi oameni de 1 decembrie, dar cel mai si cel mai mult mi-a fost dor de tati si de Dina. Si mi-au placut steguletele de peste tot. Si-am sa vad un film romanesc dupa ce adoarme toata lumea, poate ceva amuzant. Acum astept orbeste sa aud Bi-2 la Nashe Radio, ca tot nu pricep fusul orar. Ca sa nu-mi pierd mintile, de 1 decembrie am ascultat si putina rusa, iertare. Saptamana asta am gasit pe pamant romanesc pe cineva care a auzit, cunoaste si chiar intelege Bi-2. Tot saptamana asta am facut glume bune si m-am inteles frumos cu colegele de toate felurile. Tot saptamana asta am invatat tare-tare mult si-am sa continui sa fac asta, un pic si pentru micuta mea lupta patriotica. Hai ca se poate sa salvam si Rosia Montana, si Delta Dunarii, si Muntii Apuseni. Hai sa facem revolutia aia cum trebuie. Sa nu mai iubim Romania doar pentru ca e “acasa”.

De exemplu, sufar de afectiune incurabila pentru un profesor, ceea ce nu credeam ca se va mai intampla. Am avut o perioada ingrozitoare de teama de iarna, care a durat doua zile. Am vazut Queer as Folk, poate vedeti si voi, sa fie neaparat american. N-am mai vazut nici un film de razboi, deci nu m-am simtit chiar atat de rau. Sunt abonata la “Masini de legenda”, am deja 5, preferata este actualmente Volga M21. Trudesc cu pixuri si cu carti, sper sa se si vada saptamana viitoare. Citesc din ce in ce mai rar. Ma bucur de din ce in ce mai multe lucruri mici, cum ar fi scaldatul pescarusilor in Dambovita noaptea tarziu, in jurul unei flacari de felinar, Parcul Izvor luni dis-de-dimineata, cohortele de pisici, motani si pisicute din Muzeul Satului, falsele lumini de Craciun de pe Pasajul Basarab si multe, multe altele. Trec foarte des pe langa Facultatea de Drept si-asta imi face dor de Ilinca cam in fiecare zi. Incerc tigari dubioase, cum ar fi Monte Carlo. Visez vieti din ce in ce mai ciudate, cum ar fi sa fiu medic de tara, la mine la tara, in casele popii din Zoita, cum ar fi sa cresc tutun in gradina, sa-l usuc la streasina si sa-mi fac tigari din el, cum ar fi sa locuiesc in Sankt Petersburg sau in Cotroceni, cum ar fi sa scriu, sa cunosc oameni din Noua Dreapta, sa locuiesc undeva in America, nu in Brighton Beach, sau in Canada, in Toronto, Ontario. Mi-e dor si nu prea, mi-e dor rar, dar bine, mai ales cand e frig, sunt paltoane si ninge prin filme. Tot n-am bani; am, in schimb, sperante de viitor. Am micul meu Grey’s Anatomy in fiecare dimineata de marti si joi, in spitalul cu pasarela de la Universitate. Port stetoscop bleumarin, da’ sa dea dracu’ daca aud vreodata ceva cu el. Sufar din ce in ce mai tare dupa Jeep-uri, mai ales daca sunt negre si dupa caini, mai ales daca sunt negri. Nu fac nici un fel de act de caritate, pentru ca astept cu tristete, dar si cu stoicism, ziua in care se va intampla revolutia, chiar si cu furci, chiar si cu topoare; dupa asta, nu va mai fi nevoie de mici acte de caritate, care “fac lumea putin mai buna”, pentru ca atunci vom incepe reconstructia si lumea va fi fix acolo unde trebuie sa fie.

Altfel, ma foarte plictisesc, in principal eu cu mine, in principal pentru ca ne cunoastem oh! atat de bine.

Esential, pe de o parte, sunt bucatile de tablou. Frumusetea se strecoara printre cotloane, izbe si zapada, e doar un blitz pentru mintea lui, dar pentru noi e eterna. Si pentru noi, cei care am vrea sa scrie tot timpul, 24 de ore din 24, dar fara sa se usuce vreodata, frumusetea e tot o scanteie, un om frumos trecand pe langa noi, o casa veche din drumul catre scoala, un cer frumos intr-o anumita zi, un caine frumos, o motocicleta frumoasa care parca miroase a stapanul ei, o cruce veche dintr-un cimitir strain, o poza scapata intr-o balta de noroi, o strada pietruita, un tigan, vioara lui, tigara lui, o silueta ascunsa de o perdea rosiatica. Niste orice-uri si niste nimic-uri, in acelasi timp, fumuri de tigara, nori de parfum, fluturari de matase.

Unora dintre noi, cu o anumita structura psihica data de anumite circumstante istorice si geopolitice, fie “europeni centrali si de est”, fie “emigranti”, fie “foste Uniuni Sovietice”, ne mai place la el, esential pe de alta parte, dorul de rau. Franta este, de cele mai multe ori, adapost, confort, aroma de libertate, inspir-expir, recunostinta. Dar dorul… o, dorul. Dorul vine de peste Urali, de peste Carpati, de peste Padurea Neagra sau de dincolo de Baikal. E firul rosu care coase toate cuvintele, toate povestile, toate margelele de chihlimbar. Dor paradoxal, mutant, alienat, bolnavicios, nerealist, inexplicabil si de neinteles, anormal, chinuitor, dorul de rau. Dorul de sarma ghimpata, de cozi pentru paine, de teama de negru, de limbaj constrans, de lanturi de plumb, de gri-asfalt, de tractoare, roti, combine, galben bolnavicios de grau, albastru vanat de cer, rosu sangeriu de taietura. Dor de alb de zapada, de eternitatea unei ierne lungi si geroase, de duritate de brad, de ochi de lup si blana de vulpe. Dor de tot ce a fost (si este) mai monstruos in omenire, dar dor. Pentru ca ne-am nascut din el si am trait in el, si ne este absolut imposibil sa-l smulgem, chiar daca traim acum in case frumoase si calde, chiar daca suntem aplaudati si cititi, chiar daca ne invartim in jurul lumii si schimbam vieti.

Aici, la noi, frumusetea a venit din ce in ce mai rar in ultimii o suta si ceva de ani; tocmai de-asta aici, la noi, ea este adorata si pastrata atunci cand isi face aparitia. Noi inca mai iubim caii ce inca mai pasc priponiti pe campie, inca mai crestem porumb cu mainile noastre, inca mai pescuim la copca pe rauri inghetate, inca ne mai inchinam brazilor. Inca mai credem si asteptam eroi, inca mai cantam la vioara si la balalaika, inca mai ocolim zidurile intunecate ale marketing-ului, management-ului afacerilor, relatiilor internationale si stiintelor politice. Se cheama ca suntem mai prosti, mai putin educati, mai inapoiati. Noua ne plac mai mult “spirit”, “traditie” si “constiinta”.