nu mantuirea ar trebui sa fie scopul suprem al omului. nici atingerea fericirii. nici atotcunoasterea. ci pastrarea copilariei. am langa mine un copil de 4 ani…se joaca cu fostele mele jucarii si face exact aceleasi lucruri ca si mine. dinozaurul de plastic i-a omorat robotul, iar tancurile trag in el cu obuze invizibile. poate e mai multa violenta in visele lui decat in mine, dar si mie mi-au placut masinutele…si papusile mele erau salvate de la moarte de dinozaurul verde sau de ursuletul panda…nu mai stiti voi de-astea…ati uitat…ma apuca uneori cheful de jucat in nisip ca la tara, la bunici, cand ma duceam cu varu’meu in fundul gradinii, “la nisip” si construiam orase intregi in subteran…castele cu ziduri intarite si cu santuri cu apa medievale, garaje si parcari, biserici si porti imense…puneam orice ne pica in mana…cautam prin toata curtea borcane sau linguri vechi, caram nisipu’ cu vreo doua camioane imense din plastic…imi aduc si acum aminte cum aratau…erau maaari rau de tot si le legasem cu ata…le taram dupa noi pana in partea cealalta a curtii…si ne facusem niste dracii din niste cutii goale de vopsea pe care le gaurisem si le legasem cu ata…ne urcam cu picioarele pe cutii si mergeam pe ele prin curte…si iarna (pe vremea mea inca mai ningea in tara)…(asta micu’ urla “robotule!” prin casa si mai-mai sa zic ca incepe sa planga, cand zice pragmatic ” acuma tre sa-l repar. ” ))) si iarna faceam oameni de zapada, si-i faceam pe bune, nu cum se joaca copiii astia de la bloc…faceam bulgari pe care ii tavaleam prin zapada si ii batatoream pana se faceau cat juma’ din noi…toata ziua ne chinuiam, da’ ne iesea un om de zapada bestial …si ne dadeam cu sania in deal la moara…urcam dealu’ si ne dadeam drumu’ de-acolo si ne duceam ha-ha joooos si pe urma ne opream pe apa inghetata a unui izvor pe care alunecam cel mai bine…ne intorceam acasa uzi fleasca si fericiti…si mergeam cu “neatzalasu” (iara nu stiti voi de-astea) si ziceam o chestie tampita de genu “neatzalash, neatzalash, fuge baba de unchias” ) =)) si umblam tot satu pe la oameni pe care nu-i cunosteam si care ma intrebau mereu “a cui sunt?” pt ca io ma duceam la tara mai rar decat varu’meu…pe asta il stia tot satu’ de “ala micu’ a lu’ ratoi” ) (da da, asa ne zice noua in sat… nu ma intrebati de ce)…si primeam nuci, covrigi sau bani, depinde de nene sau de baba…bine, rudele ne dadeau mai mult ce-i drept…era frumos atunci…pt ca ma jucam cu copiii care se duceau la scoala in sat, nu ca mine la oras, si imparteam jucariile si mancarea cu ei…si mai era vara…baraganul meu adorat…era caldura aia aproape criminala, care te topea pur si simplu…si tot umblam ca bezmeticii prin sat pana seara tarziu, cand ne jucam “pititea” )…vremuri…hey, tramvai, cu etaj si tras de cai…si acum…nu mai pot decat sa-l privesc si sa-l ascult…sa ma minunez sincer de fericirea lor simpla si de sfaturile lor naive…de propozitiile lor serioase si pompoase, care pe noi ne fac sa radem acum…daca maturizarea inseamna distrugerea si ingroparea de vise tulburi, atunci o refuz. imi vreau viata limpede ca a unui copil…si atat…