rock…:) acum iubesc tot ce inseamna asta…tot.

nucile pe care le luam cu colindu’ erau “cumparate” de tataia sandu…le ziceam asa ca sa-i incurc…tataia sandu si tataia costea si mamaia aurica si mamaia maria…acum…tataia sandu nu mai e…si e ciudat pt ca n-am avut niciodata o relatie prea stransa cu el…si totusi, acum ca nu mai e, acum, in momentul asta, imi aduc foarte clar aminte de el…cu un gol in stomac…iarna, cand eram eu mica mica de tot, ne spunea, mie si tatei, povesti de la cotu’ donului…asa am auzit eu prima data de cotu’ donului…ce-i aia? e una dintre cele mai triste batalii ale tarii mele…tarani romani carati de antonescu dincolo de nistru (unde noi n-aveam nici un interes, noi vrand doar basarabia) pana la cotu’ donului, unde au murit de frig, de foame si de rusi…erau povesti triste, din care imi aduc aminte doar acel inspaimantator “cotu’ donului”….povesti cu strabunici veterani, cu nemti care jefuiau casele romanilor, dar nu si pe cele ale tiganilor, de care le era scarba…cu strabunic lucrator la cavalerie, care crestea si dresa caii pt armata…care iubea caii mai mult decat orice, care atunci cand era batran, bolnav si orb, bajbaia cu mana pe peretele grajdului, cu cealalta plina de fan, ca sa ajunga sa-i dea de mancare…nu cred ca n-aveti povesti de-astea…trebuie sa aveti…cu pepene mancat pe camp, la umbra carutei, cu porumb copt pe miriste, in timp ce vacile infulecau ultima inghititura de iarba, cu furt de struguri de soi de la vecinii mai bogati, cu lenevit sub nucul imens de la vie cat adultii culegeau struguri, cu urcat in acelasi nuc si vanat nuci pt colindatorii de la iarna…si culesul de porumb cu calu’ destept pe care il chema viorel care mergea exact, da’ exact pe carare si care atunci cand vedea ca oamenii care taiau ciocanii de porumb se indepartau o lua singur inainte, oprindu-se fix unde trebuie…acelasi cal care stia, n-am idee cum, cand se ducea mamaia la cules de porumb sau la fasole, unde era porumbul in anu’ ala, care era drumul cel mai scurt si unde erau fantani…pur si simplu te urcai in caruta si stia unde sa te duca frate…stia drumul de la targ in sat, aducandu-l pe unchiu’meu de la obor cand era beat mort…nenea dormea pe fan in caruta si calu’ l-a adus acasa…calu’ care stia cum sa mearga dupa omu’ care avea haturile…la varu’ meu fugea ca nebunu, la tataia mergea incet, calm, exact cum vroia tataia, la tata mergea la trap, nici prea-prea nici foarte-foarte…si mai erau povesti cu caini la fel de destepti, care pe timpu’ ocupatiei nemtesti, cand in casa lu tataia stateau niste soldati nemti, manca resturile nemtilor si pe urma o lua pe camp pana in celalalt sat, unde erau niste rude de-ale noastre si manca si acolo alta portie…si pana dimineata se intorcea acasa, mancat mai bine ca tataia…erau vremuri vechi, dar frumoase…erau tarani romani, era patriotism si filozofie morometiana…era pamant cat vezi cu ochii…era porumb verde si zgomot de avion…stiti cum suna un motor de avion in linistea baraganului? e sunetul copilariei mele…pierdutei si regasitei mele copilarii…da, inca imi permit sa zburd si sa ma joc…sa rad si sa ma alint si sa sar in sus…promit ca incerc sa raman copil. vrei si tu? te invat eu. povesteste-mi copilaria ta. recastig-o. ai curajul sa fii iar copil. e cel mai frumos mod de a-ti trai viata. fii un copil rock-er matur. fii fericit.

nu mantuirea ar trebui sa fie scopul suprem al omului. nici atingerea fericirii. nici atotcunoasterea. ci pastrarea copilariei. am langa mine un copil de 4 ani…se joaca cu fostele mele jucarii si face exact aceleasi lucruri ca si mine. dinozaurul de plastic i-a omorat robotul, iar tancurile trag in el cu obuze invizibile. poate e mai multa violenta in visele lui decat in mine, dar si mie mi-au placut masinutele…si papusile mele erau salvate de la moarte de dinozaurul verde sau de ursuletul panda…nu mai stiti voi de-astea…ati uitat…ma apuca uneori cheful de jucat in nisip ca la tara, la bunici, cand ma duceam cu varu’meu in fundul gradinii, “la nisip” si construiam orase intregi in subteran…castele cu ziduri intarite si cu santuri cu apa medievale, garaje si parcari, biserici si porti imense…puneam orice ne pica in mana…cautam prin toata curtea borcane sau linguri vechi, caram nisipu’ cu vreo doua camioane imense din plastic…imi aduc si acum aminte cum aratau…erau maaari rau de tot si le legasem cu ata…le taram dupa noi pana in partea cealalta a curtii…si ne facusem niste dracii din niste cutii goale de vopsea pe care le gaurisem si le legasem cu ata…ne urcam cu picioarele pe cutii si mergeam pe ele prin curte…si iarna (pe vremea mea inca mai ningea in tara)…(asta micu’ urla “robotule!” prin casa si mai-mai sa zic ca incepe sa planga, cand zice pragmatic ” acuma tre sa-l repar. ” ))) si iarna faceam oameni de zapada, si-i faceam pe bune, nu cum se joaca copiii astia de la bloc…faceam bulgari pe care ii tavaleam prin zapada si ii batatoream pana se faceau cat juma’ din noi…toata ziua ne chinuiam, da’ ne iesea un om de zapada bestial …si ne dadeam cu sania in deal la moara…urcam dealu’ si ne dadeam drumu’ de-acolo si ne duceam ha-ha joooos si pe urma ne opream pe apa inghetata a unui izvor pe care alunecam cel mai bine…ne intorceam acasa uzi fleasca si fericiti…si mergeam cu “neatzalasu” (iara nu stiti voi de-astea) si ziceam o chestie tampita de genu “neatzalash, neatzalash, fuge baba de unchias” ) =)) si umblam tot satu pe la oameni pe care nu-i cunosteam si care ma intrebau mereu “a cui sunt?” pt ca io ma duceam la tara mai rar decat varu’meu…pe asta il stia tot satu’ de “ala micu’ a lu’ ratoi” ) (da da, asa ne zice noua in sat… nu ma intrebati de ce)…si primeam nuci, covrigi sau bani, depinde de nene sau de baba…bine, rudele ne dadeau mai mult ce-i drept…era frumos atunci…pt ca ma jucam cu copiii care se duceau la scoala in sat, nu ca mine la oras, si imparteam jucariile si mancarea cu ei…si mai era vara…baraganul meu adorat…era caldura aia aproape criminala, care te topea pur si simplu…si tot umblam ca bezmeticii prin sat pana seara tarziu, cand ne jucam “pititea” )…vremuri…hey, tramvai, cu etaj si tras de cai…si acum…nu mai pot decat sa-l privesc si sa-l ascult…sa ma minunez sincer de fericirea lor simpla si de sfaturile lor naive…de propozitiile lor serioase si pompoase, care pe noi ne fac sa radem acum…daca maturizarea inseamna distrugerea si ingroparea de vise tulburi, atunci o refuz. imi vreau viata limpede ca a unui copil…si atat…