Oricat de nesanatoasa ar parea firul asta de relatie, n-o pot intrerupe sub nici un chip. Nu atata timp cat se mai petrec astfel de mutari. Cand e 1:52 am si nu ma pot gandi decat ca mai am 4 ore si 52 de minute de dormit si asta e deja mult prea putin ca sa functionez maine, ca sa aud sufluri si batai, sa retin viermisori sau orice ceva legat de igiena mediului; asta ma face sa ma simt mizerabil pentru ca, sa fim seriosi, nu fac mare lucru in afara de scoala. Scoala ar putea sa fie my “supergirl” thing, lucrul acela masurabil la care pot sa ies pe plus, indiferent cate linii trag si indiferent cine le trage. Fara “sa vezi”, fara diferente intre “pentru ca vreau” si “pentru ca pot” sau “pentru ca nu pot”, fara el sau ea sau ei sau orice altcineva; as putea fi “eu” si “bine” intr-o ecuatie cu solutie numar intreg si pozitiv. Si-n plus, aproape niciodata nu se ramane in stadiul asta, se cresc ramuri noi si-apar muguri si frunze noi si te trezesti nu stii cum cu un ditamai ficusul salbatic care ameninta sa te sufoce, sa-ti ia lumina si sa te oblige sa dormi intr-un bordei sub pamant.
Si-atunci mai incerc o data reteta, un “Серебро” acustic, repetat cat e nevoie. Primele sunete, nu stiu daca e un singur cuvant sau doua sau trei, dar stiu ca e vorba de o blandete nesfarsita si de o imbratisare atinsa de un fior argintiu, de teama ca ar putea fi, intr-un fel sau altul, ultima. Si atunci dau afara aerul imbacsit si incerc un altul, nou si intotdeauna surprinzator. Asta miroase a zapada necalcata, a iasomie si a casa locuita de cineva drag. Miroase a imbratisare de prieten. Il mai schimb si la a doua repetare, si la a treia, si la a patra, pana cand uit sa numar si mi se face somn, somn linistit si imbunat, intr-o casa locuita de cineva drag si dupa imbratisare de prieten. Desi nu da gres niciodata, nu scap de stralucirea rece a acestei mici realitati, intepatoare ca varful unui pumnal de argint jignitor de bine ascutit: de luni de zile, oamenii cei mai apropiati de mine locuiesc la Moscova, nu ma cunosc in absolut nici un fel si nu ne-am putea intelege nici macar prin semne. De obicei adorm cu gandul ca mi-am pierdut, totusi, o buna parte din minti. Ma intreb daca era totusi inevitabil.
