Ia, poftim, tristete ca-n vremurile bune:
De la un timp incoace, de cand cu asteptatul si cu idealurile, imi tot amintesc de ziua in care am ales sau mi-am impus sa continui anormalitatea. Ziua aceea pe care nu si-o aminteste nimeni altcineva, care a venit dupa trei zile in care am visat la reconstructie, luand problema “iubire” de la capat si cu algoritm, fara artificii de calcul, dupa acele trei zile carora le-ar fi putut urma o relatie asa si-asa, apoi inca una mai asa, si-apoi alta si mai asa, pentru ca in cele din urma una sa fie apropiata de bine. Nu faceai absolut nimic in ziua aceea, veneai de undeva si mergeai undeva, printre niste masini de teren suspendate in chip de reclama, pata neagra sub soare neschimbat, totul absolut neshimbat. Nu mai stiu de mult cat e dor de tine si cat e dor de mine, dar in bucatica asta totul e clar: mi-e dor de mine atunci. Mi-e dor sa privesc oameni, sa ma doara si sa simt ca ma inchid. Era (si este inca, multumesc lui Dumnezeu, desi respingator de rar) ca si cum as fi avut un fermoar, din crestet pana in calcai, care se inchidea, dinte cu dinte, de sus in jos, numai atunci cand te priveam. In rest, stateam deschisa ca o carte groasa si plictisitoare, urla vantul, ma loveau crengi si pietre, se-adunau mucegaiuri si ciuperci, dar atunci cand ma inchideam, desi scartaiau dintii fermoarului a durere si a trecere, eram adapost, foc in soba si muzica. Nu-i povestea aia veche si tocita despre omul care initial era intreg si al dracului, motiv pentru care l-a taiat Dumnezeu in doua si l-a lasat sa se caute toata viata, uneori chiar si 9, daca are atatea; nu-i prostiuta asta facuta sa ne linisteasca singuratatile, cum ca el e acolo, dar nu l-ai gasit inca si ce-i al tau e pus deoparte. Sunt un fel de intreg, sunt continua acolo in spate, nu schiopatez si nici n-am defecte de vedere; imi lipseste fermoarul, atata tot.
Radioul acesta rusesc, piesele astea adunate si amestecate, oamenii astia fara fata, fara nume, fara poveste, care ies asa din oala aleatoriu, fara sa-i vreau neaparat sau sa-i cer neaparat, mai strang din fermoar. Bi-2 a inchis niste dinti, chiar daca prea putini, poate nu potriviti intrutotul, poate nu acolo unde sunt gaurile cele mai mari. Bi-2 aduna lucrurile acestea lepadate si triste din care se mai hraneste anormalitatea mea: o prietenie fara sfarsit, din liceu pana la 40 si ceva de ani, putrezi de bogati, ametitor de cunoscuti si adorabil de fericiti; o Varvara pe care ai iubit-o atat de mult incat ai plecat s-o cauti prin tari straine si cand ai gasit-o maritata nu te-ai impietrit si n-ai taiat capete, ai scris doar o piesa; o lupta dusa din convingere, nu din obligatie; un razboi abandonat tot din convingere (pentru ca soldatul a inteles ca o lupta cu adevarat castigata e cea care ajunge sa nu mai fie purtata); o intelepciune necaracteristica varstei, care i-a facut sa inteleaga ca nu acela e momentul potrivit pentru muzica lor, continuata cu descoperirea momentului potrivit, chiar si dupa 6-7 ani; rock’n'roll-ul se impaca si cu sotia frumoasa si cu copiii, simplu, fara dezintoxicari si usi trantite. Facem revolutii si cantam despre pierderi in argint si ferestre de la care se vad paduri si lupi plecand.
Ca la Andrei Makine, cu femeile care asteapta, care iubesc mai mult de trei zile, care iubesc si tari, si idei, si revolutii, nu doar barbati.
Dincolo de dintii de fermoar, Nashe Radio nu-mi aminteste de nimic altceva in afara de mine. Eu, creatie proprie, cusuta si decorata cu mainile si cu vorbele mele. Ma vantur eu destul prin trecut, n-am nevoie sa ma impinga si City FM pe drumurile alea prafuite.
Si-apoi mai e Andreea, care e dovada mai palpabila decat Andrei Makine si mai aproape decat Bi-2 ca loialitatile mele au o sansa si pe asfalt, nu doar pe presul de langa pat.
Un domn, Florin Constantiniu, acad., este de acord cu minunata mea minte luminata, chiar in revista “Istorie si civilizatie” (pe care Mihai mi-o livreaza constant, din motive de rudenie cu persoane implicate in studiul Istoriei), cand spune ca “singura sansa de salvare este restaurarea monarhiei”. E e e? Sunt, stiu. Are si niste argumente frumoase si asemenea alor mele, despre care am sa va povestesc eu altadata, ca asta e politica si nu merge in ajun de Sfant Nicolae. Dar sa discutam despre asta, ca ma mananca.
Cand mi-a facut mie Andreea iubita cutie Bi-2 ea mi-a zis ca i se par rusii tristi si eu n-am putut sa-i demonstrez ca nu-i asa nici cu Shambala, nici cu coperta de album vesela cu masinute. Acuma, dezvoltam putin, desi voi nu stiti, ca n-ascultati rock rusesc. Saaau daca ascultati, il ascultati pe-acela gresit. Rusii sunt veseli asa cum numai oamenii tristi pot sa fie. Rusii (eu zic ca si noi semanam putin cu ei), din ce imi dau eu seama in muzica, sunt napaditi uneori de tristete; motive nu le lipsesc. In timp ce altii toarna alcool, merg in Ibiza si danseaza pe mese, rusii isi lasa tristetea sa se plimbe alene prin paduri intunecate, sa verse lacrimi sau sa ofteze adanc, scriu o piesa, o canta pana adorm si-apoi se trezesc nepasatori. Nepasarea e primul pas spre vindecare. Urmeaza apoi veselia debordanta, fara limite, cu ranjete si sarituri, (nu cu zambete senine bleu Mediterana), chiote, rosu, vodka, frig muscator si miros de brad si invartit in cerc, pentru ca esti conducatorul propriei tale vieti si ai in mana fraiele propriei tale libertati. nimeni nu stie sa danseze mai frumos decat sclavul liber. Rusii sunt deopotriva oamenii tacerii si ai fluierului. Sunt veseli cu adevarat, tocmai pentru ca au sange pe incheieturi.
