am ascultat azi, de pe blogul lui Liz, nu de la mine din calculator (ma feresc sa ajung in zona aia a playlist-ului), Wake Me Up When September Ends. si nimeni nu mi-a simtit furnicaturile din degete la auzul primelor acorduri, asa cum nimeni nu-mi poate scrie in curbe si varfuri senzatia-amestec declansata. nici nu stiu sa spun ce-mi aminteste, e un fel de carte pe care am citit-o acum destul de mult timp cat sa nu tin minte povestea decat foarte vag, exact la fel de vag pe cat e valul de senzatii declansat.

iar despre Liz, ma tineam eu de foarte mult timp sa spun ca-mi place. eu si celelalte eu, care se stie ca sunt multe si nenumarate, suntem cu toatele de acord ca ne place despre ea. n-a fost piesa pe care sa ne-o impartaseasca virtual pe care sa n-o stim sau pe care sa n-o adoptam, piesa care sa nu coincida cu starile noastre din acel moment, post care sa nu vorbeasca frumos despre lucruri, cunoscute de noi sau nu. noi, cand vrem sa ne linistim si sa ne minunam, o citim pe Liz din arhiva. asa cum, cand vrem sa ne radem si sa ne ironizam il citim pe Darius din arhiva. deci ne place despre Liz, intr-un mod simplu in care nu simtim nevoia s-o cunoastem in viata reala, nu vrem sa aflam nume sau intamplari exacte, nu vrem sa intelegem chiar tot pentru ca ceea ce ajunge la noi printre randuri ne umple de zambet, iar noua nu ne trebuie mai mult de atat. ne bucuram neisteric cand ne gandim ca Liz exista si chiar scrie.

ea este Liz. (daca noi am sti sa scriem, ca ea am scrie)

~ de downtownjesus pe septembrie 1, 2009.