nu mai sunt chiar atat de numb, dar nici constienta nu sunt. s-a terminat cu mult mai bine decat speram sa se termine, scopul a fost atins, iar visul din-ce-in-ce-mai-aproape-de-imposibil a fost atins, simtit, trait. e acolo, cand deschizi un site si dai un click, pentru ca la avizier n-am mai avut rabdare sa stau. a fost ieri si parca a fost demult tare, atat de multa oboseala a trebuit sa se reverse din mine (si inca mai am). rasplata primesc, cred ca primesc chiar dinainte sa merit, n-am de gand sa cer altceva decat se poate. sunt doar incantata ca am terminat cursa fara sa-mi explodeze motorul, iar acum am timp pentru mine. pentru atatea manga aparute in lipsa mea, atatea carti cumparate si neatinse, atatea muzici frumoase ne-piratate-de-pe-net. atatea ceruri de Marea Neagra in Vama nevazute. rasplata am inceput s-o primesc de cum tanti ce mi-a numarat greselile mi-a urat cu subinteles “vacanta placuta…de-acum incolo “. de cum am iesit in curte si tu ai iesit din multime sa ma iei in brate. (m-ai fi luat in brate si pentru orice alta nota, stiu). de cand mama s-a mandrit cu mine cu adevarat, iar unchiul cel respectat si admirat de atat de mult timp mi-a intins mana in semn de felicitari. de cand am aflat ca el a fost acolo, desi nu-l chemasem decat cu gandul, si nici atunci cu toata vointa. si oameni dragi care au iesit de unde erau cu felicitari si zambete pe care le-am simtit, chiar daca nu vazut, mulsumesc. am avut bafta chioara si noroc cu carul, dar oricum mulsumesc. s-a terminat ma. frumos. insorit. piatra incalzita, dar netopita, tantari multi si house pana tarziu in noapte, centru istoric cu stradute fermecate si prajiturele japoneze ciudate.

acum o sa ascultam Bruce Dickinson, dintr-un motiv necunoscut mie. dar asta facem.

si nimeni nu se astepta la asta, stiu eu. si asta nu naste in mine nici un fel de revolta.

miros a fum de tigara, desi in felinare nu mai e nimeni care sa fumeze langa mine. cand au inlocuit Motoarele sentimentul de Felinare? nu stiu. in doua zile.

Acasa? acasa e unde mi-e sufletul, riguros adevarat. cand eram in tabara la Baia Mare spuneam “acasa” cand ne intorceam din peregrinari prin urbe. pentru o saptamana complexul turistic de agrement Mara a fost “acasa”, pentru ca acolo mi-era sufletul.

acasa a fost un sat din baragan, lung si lat, morometian sau predian, cum vrei sa spui, cu stanoaga, tigari din tutun facute manual, din tutunul crescut in curte, cu cireada de vaci si stana de oi cu caini destepti si buni prieteni ai omului. o curte imensa, in care copii fiind ni se parea ca putem gasi orice, in care aveam nenumarate locuri de ascuns si nenumarate lucruri importante de facut, cum ar fi sa facem castele din nisip uscat (pe care-l udam in prealabil), sa dam mancare animalelor cand cei mari erau dusi la camp sau sa avem grija de cai cand ne luau cu ei. acasa a fost un lan verde de porumb numai bun de fiert care ne tinea umbra, o coliba de stuf facuta pe bucata de pamant care ne dadea, in vremurile bune ale agriculturii romanesti, pepeni vii si grei, pe care-i tineam in brate ca pe niste copii, un nuc cat o casa de om sub care stateam ore intregi la culesul viei, mancand struguri fara rasa si fara nume (dar al dracu de buni). un manz caruia ii strecuram o mana de fan sau un stiulete de porumb in toiul caniculei de dupa-amiaza, cand nu respira nimeni in afara de el si de mine, niste haturi pe care le-am tinut pe un drum prafuit de la margine de sat, un cimitir alb care se tot intinde si tot ocupa bucati din ce in ce mai mari de Baragan, povesti cu strigoi, cu babe si cu descantece care straluceau sub boabele de soare de pe cerul bleumarin ne-uniform al unei nopti demne de respirat, oameni legendari pe rand si impreuna, numai buni de documentar si un cufar vechi, plin de ziare, bancnote vechi si acte de proprietate vechi de 60 de ani.

acasa a fost, initial concomitent, dupa care cu norma intreaga, un municipiu capitala de judet, unul dintre multele de acest fel ale tarii care incep cu B, oras mic, dar cu tot ce-ti trebuie, in mare parte. intr-o vreme in care rock-erii nu-mi erau necesari, iar teatrul George Ciprian si profa de istorie umpleau necesarul de cultura si de istorie, chiar avea tot ce-ti trebuie. era acasa, locul in care am invatat sa multe-lucruri.

acasa incepe sa devina capitala. de doua plecari incoace, de cand m-a surprins revelatia ca ma duc acolo ca sa raman, incepe sa fie acasa. totul acolo are potential de “acasa”.

nu stiu sa spun despre “acasa”. am incercat, dar inca nu-mi sunt unse rotitele psihice bine. imi cer scuze pentru asta.

o sa revin, stiti si voi ca si mine ca o sa revin, pe masura ce o sa reusesc sa scrijelesc pe nisip furtuna din mine.

~ de downtownjesus pe iulie 23, 2009.