veni timpul, le port deja de ceva timp in mine, le-am adunat post-it-uri roz si pe coperti de caiete, chiar si in mesaje salvate in telefon, trebuie sa le spun.

Pe “21st century breakdown”, nu voluntar, aproape intamplator, dar totusi potrivit, avand in vedere ca inceputul a fost un “american idiot”. prietenii stiu de ce.

se punea problema sa vorbesc despre o personalitate pe care o admir. erau atat de multe incat a trebuit sa intreb pe iulia, sa vad ei ce i se pare ca ar fi potrivit. ea imi zise “un japonez”. imi facui in minte un frumos discurs despre Yun Kouga, mi-am imaginat moaca profilor din comisie cand i-ar fi auzit numele, m-am gandit ca probabil ar sari sa ma intrebe cine e si ce stie ea/el sa faca si ma si vedeam zambind si uitand ca asta e un bac si ar trebui sa folosesc anumite cuvinte si anumite structuri gramaticale si incepand sa povestesc despre manga, despre Loveless si despre filosofia de viata a anime-urilor. poate mi-ar fi pus 10 de drag, sau poate nu. de fapt, sunt sigura ca nu, de ceva timp imi dau seama ca faza cu “de drag” nu merge niciodata. mama voastra de orbi.

banu, de exemplu. eu stiu ca am vorbit urat despre el din cauza uniformelor, dar mie chiar mi s-a parut, dincolo de asta, ca avem o legatura. ca atentia la ore, pregatirea subiectelor si comentariile ne-copiate din doamna badea l-a facut totusi sa creada ca “andra e o fata buna”. dar nu, domle. banuiesc sincer si am si explicatie pentru asta, ca el crede ca-s proasta. ceea ce s-ar putea foarte bine sa fie adevarat, dar macar ma chinui sa ma prind de o idee, fara sa-mi dau ochii peste cap si sa-mi spun “lasa ca iau d-acolo”. dar nu, domle, apparently i’m not good enough for him. ooooooh screw you. imi pasa putin asa, macar spre sfarsit. dar asta e, am zis ca am si explicatie pentru parerea lui. corect corect, vina mea este, sa nu ma mai dau cu capu’ de pereti degeaba. vorba lu aglae, in ziua de azi ti-o iau inainte astea mai indraznete. corect, corect.

am scris aci “prima banca” si nu-mi dau seama la ce ma gandeam cand am scris asta. cred ca era vorba despre cum statul in prima banca 4 ani de liceu a fost singurul element de “iesit in fata” pe care l-am adoptat vreodata. nici acum nu mai stiu cum am ajuns acolo si mai ales nu stiu de ce am ramas. si totusi, contrar tuturor celorlalte Flo, exista una care a stat in prima banca si care s-a simtit al dracu de bine acolo tot timpul, dupa cum se va vedea. ciudat, nu-mi explic.

va ziceam odata ca aci la mine la colt s-a deschis un magazin (singurul din Buzau) de instrumente muzicale si ca in fiecare dimineata imi intorc capul si salut chitarele din vitrina, dupa care merg la scoala si repet procedeul dupa-amiaza cand ma intorc. am intrat in el o singura data, data cand am vazut un set de tobe frumos si scump, care reprezenta la vremea aceea un vis tare frumos, de a-l pastra pe Gomez in trupa In Sfarsit. imi facea bine magazinul ala, nu-mi amintesc sa fi trecut vreodata pe langa el fara sa-ntorc capul si sa zambesc vitrinei care se tot schimba pe masura ce instrumentele se vindeau. intre timp, pentru ca rock-erii din oras erau evident saraci si amarati, iar parintii nu le dadeau bani pentru chitari si tobe, magazinul s-a desfiintat si s-a inlocuit cu un trendy salon de frumusete, la care nu ma mai uit. scris acest paragraf pentru ca intr-o dimineata din saptamana asta mi-am intors capul dintr-o inertie pe care o credeam moarta si vitrina disparuse.

muncitorii de dimineata sunt fascinanti, atata energie si atata zambet nu vezi decat la oamenii simpli, ca Moromete, care simt undeva in subconstient adevarurile metafizice pe care incearca sa ni le explice de secole oamenii despre care vrem sa credem ca-s destepti. in lipsa chitarilor, muncitorii de dimineata au ramas responsabili cu zambetul de dimineata.

in zilele in care orele incep la 8, apuc sa zaresc lumea certata sau in curs de certare cu legea din fata Tribunalului. etnie rroma, dar si batrani cu un petec de pamant, pe care vor insa sa-l dubleze, macar acum, in al doisprezecelea ceas. si doamnele dactilografe si secretare care vin la munca, care de fapt nu e munca, e “serviciu”, ca mama si muncitorii se duc la “munca”, nu ele. avocati, procurori, judecatori, niciodata. e prea devreme pentru dreptate, probabil.

in zilele in care orele incep la 7 si eu ma hotarasc sa ma duc la ele, in fata tribunalului e doar maturatorul. vizavi, Florin.

Sfarsitul liceului, bacul si admiterea imi dau un gol placut in stomac. placut, da, in mod clar placut.

numele tau e si el trecut pe lista, dar nu mai stiu ce vroiam sa spun despre tine. ceva emo, in mod sigur. nu mai stiu, acum nu-s nici melancolica, nici revoltata, nici resemnata. poate in alta zi despre tine.

acum, despre toti.

Liceul meu: soare. piatra. asfalt. modernizare intinzandu-se in fiecare zi, stergand urmele vechiului liceu de baieti “Alexandru Hasdeu”. spitalul Garlasi, cu modernizarea lui paralela. 32 de copii in clasa, desi pe nuta n-o vad in clasa din corpul II, parca ar fi stat in clasa de acum tot timpul. probleme de perspectiva. stat pe jos, rezemata cu spatele de calorifer. the world is a better place when it’s upside down impartit lumea in tipuri de pantofi: metalist, skater, influente, dar totusi cocalar, domnisoara, curva, copil. 33, jumatatea lui 66. doar 33, de fapt. si 32. clasa lui balan. geamul de deasupra caloriferului, poza noastra (pe care am facut-o totusi, fara ca tu sa stii. de fapt, nici macar eu nu stiu). nenea de la Megadeth care canta in franceza (pentru ca e tampit, desigur, toti sunt niste tampiti adorabili). Ea. Tu, noi, ei. vreo 3 Craciunuri, vreo 6 ultime saptamani de scoala, poate chiar 7. o bodega, niste felinare pentru prima data, o droaie de cadouri pe care le pastram fiecare pe unde putem. strans bani pentru altcineva, cumparat chitari care erau ale noastre. prieteni noi, daca nu chiar primii. Alegza. (mai stii prima data ma? ca eu nu ) “Ma roaga Adela sa deschid umbrela”. SOAD pana la refuz, pana la umplere, niciodata dat pe dinafara. Ciment rece, din cauza caruia n-am racit niciodata. EdA, muzica cu Zana Maseluta, stat la scoala cat mai mult timp posibil. stiut orare. ras, Doamne cat ras. si Marin Sorescu si Tudor Gheorghe si “Calatorii in Tara Minciunilor” (parca) si “Cartea roz a comunismului”. si prostia aia de piesa a unor copkii din Braila sau Galati. semafoarele care se faceau verde prea repede, motiv pentru care mai stam pana la urmatorul. un bulevard intreg, inainte si dupa sa devina interbelic in constiinta mea. Spiru Haret, 23 august, Unirii cat e ea de lunga, apoi Independentei. iarna, primavara, vara si pe urma toamna. vine vara cand Andrei Punkeru are pantaloni scurti si cand platoul se umple de skateri. care intre timp au capatat skate-park si nu-si mai bat capu’ cu platoul, care le-a ramas biker-ilor si copiilor cu role carora le e inca teama de skate-park. fantana cand nu era albastra, curata si functionabila. cand n-avea muzica. indragostit de Baia Mare, motiv pentru care mai mergem o data. “Hai la o bere” “Nu pot, ma, sunt in Baia Mare”. cum scapi un prieten printre degete, cum ajungi sa nu-l mai cunosti si cum ajungi sa preferi un lucru pe care l-ai urat altuia pe care il urasti mai mult. responsabilitate asumata. refuzuri, refuzuri, refuzuri, fara decizii. parc intunecos, infrunzit, insorit, inghetat. asteptat Ilinca intr-o dimineata, ca sa…ma asigur ca esti bine. tricoul cu HIM, pe care il port acum, si ziua cu…Raluca si Casuta, eh? ce vremuri, nu-i asa? pfoai, ce-am mai rade acum ) “Little Angel”, “Home” si “Lonely Day” pe ecranul unui telefon demult disparut, pe care m-am chinuit sa-l descifrez intr-o zi, pe braul de piatra de langa Mec. fosta locuinta a Iuliei, unde l-am vazut pe…Mai (pentru ziua de azi) fumand, pentru prima data. pentru prima data l-am vazut eu, ca el fuma mai demult. cat timp a durat sa-l vad pe Radu (azi nu Orbu) fumand, un timp pe care am uitat intr-o zi sa-l mai masor. zilele din Bodega, in care trebuia sa mutam o masa ca sa avem loc cu totii. cainele din bodega, care nu s-a schimbat, desi nici tu nu cred ca te-ai mai jucat cu el de-atunci. praful si pulberea din niste prietenii, plumbul in care s-au transformat altele. mirosul din corpul II, care nu e acelasi la parter. Green Bar, mainile inghetate din iarna aia, un Dorobanti cat de cat poetic, alcool ascuns in ghiozdane si in geci. apartament mic, bucata de film. publicul a fost demn de tot respectul. tricourile, camasa ta albastra, paltonul ei maro (pe care l-am revazut intr-o poza de care uitasem), ghiozdanul portocaliu al lui Pav, ghiozdanul tau albastru cu galben Ilinca cu parul lung, ar trebui sa vad o poza ca sa-mi amintesc cum arata ) a ba da, imi amintesc vag. nevoie de emoticoane. Uzina de placeri? asa parca. domn’ Stanescu si viata lui, care e toata o poveste. consiliul de disciplina a lu Orbu, cand aratam ca pustii aia din Argentina, orice varianta a lor. Concertul. poza cu chitarile, devenita emblema. Sailor Moon, cu care am tampit multa lume, dar si Death Note, o povestire pe care am auzit-o si semi-retinut-o pe marginea fantanii, inainte sa fie albastra, as i said. Hellsing si Stargate. Un Asimov vechi si prafuit. sunetul pasilor pe cimentul ala, sunet care imi lipseste, indiferent ai cui ar fi fost pasii. Harap-Alb. chitara, de toate felurile si culorile. muzica Si, Doamne, cat am mai ras.

Liceul meu – o frumusete. un sir intreg de frumuseti, mai black sau mai light, dar frumuseti. soare. cam asta e, soare. chiar si iarna, chiar si cu mainile sau sufletul inghetate, chiar si cu durere si cu frustrare, chiar si fara tine. liceul meu – fericire. nu in rate, asa cum ar putea, totusi, sa para.

P.S: am citit ficul si imi place. place barul. place trupa in general, atmosfera e exact asa cum ar trebui sa fie in orice trupa de genul asta si in orice bar de genul asta. place Mark, dar pentru ca stiu ca e baiatul bun care o sa piarda ceva in povestea asta, deja mi se face mila de el. imi place, in schimb, Jo. e drept, par blond si ondulat nu e chiar ce-mi place mie cel mai mult in viata, dar imi place. e exact genul de personaj care-mi place mie, in cazul in care nu exista un nene frumos si rau prin preajma. daca nu e nimeni rau, atunci sa fie cineva frumos, amuzant, tampit la modul adorabil si stiutor de istorie. parca-l vad, pe Jo asta. imi place de Jo, asta vroiam sa-ti spun. si vad ca ficul asta are succes. a, si-mi mai place (al dracu de tare chiar), ca nu e atat de trist pe cat era cand mi-l povesteai. era foarte black atunci, apasator si incarcat de emotii, dar acum, odata cu pustii astia, cu Eric si cu barul, lucrurile sunt ceva mai luminoase, indiferent de viitor. e altfel decat mi l-am imaginat, iar altfel are clar un sens pozitiv. vroiam sa-mi exprim incantarea, atata, P.S incheiat.

pauza prea mare, un post lung pe saptamana va ajunge, acum chimie. si sa vezi pe urma anatomie.

~ de downtownjesus pe mai 16, 2009.