ceva-ul ala nedifinit doare din nou. nici macar nu stiu daca e acelasi ceva, poate e chiar altul, poate chiar se schimba in fiecare zi fara sa ma anunte si pe mine, dar am stabilit ca nu mai contabilizez nici un fel de durere pentru cateva saptamani, deci poate foarte bine sa fie acelasi sau altul. hai sa va spun de cine mi-e frica.

asa cum prevedeam, povestirea scrisa pentru concursul Dinei a ajuns sa-mi dea gol in stomac si senzatia de “Eu n-am scris asa ceva, eu nu stiu de ce am scris asa ceva, eu n-am facut nimic, eu nu scriu nimic, imi cer scuze tuturor pentru fapta mea.”. motiv pentru care are sa stea acolo si numai acolo, in alta parte n-o sa mai apara. sunt…pfft, nici nu mai zic. lasa-ma, Doamne, in durerea mea de nescriitor de nici un fel, nici macar de fanfiction. de fapt, cred ca etic ar fi sa spun “mai ales de fanfiction”, nu stiu de ce mi-am asumat crima de a strica un anime perfect cu cerneala mea murdara. sa fie altii criminali domle, nu eu.

va spuneam, ca noi ne spunem multe, numa’ ca voi nu prea raspundeti (va plac relatiile unilaterale, presupun), ca din cand in cand ma vad de undeva de sus, oarecum instinctiv, ca si cum ochii mei ar fi o camera de filmat. n-o fac pentru ca ma gandesc “iaaa sa vad cum arat de sus si cum imi sade paru’ azi”, doar se intampla. deunazi, imi dadui seama ca de fapt “vazutul de sus” are de fapt o functie in creierul meu, si anume sa aproximeze si sa incadreze in niste categorii starea mea de spirit. ma ridic, trag cateva cadre cu mine si cu cei din jur, atasez automat o piesa pe fundal si ma gandesc intr-o milisecunda daca as vedea un film ca cel tocmai format in capul meu. daca raspunsul e da, inseamna ca am un fel de privire, un fel de zambet sau un fel de carte in mana, ca tricoul merge bine cu starea mea de spirit si ca cei din jurul meu sunt cei pe care ii vreau cu adevarat in jurul meu. daca raspunsul e da, se cheama ca sunt bine. daca nu raspunsul e nu, inseamna ca am nimerit intr-un loc gresit, ca se vedea pe fata mea ca nu-mi place acolo si ca vreau sa se auda de undeva “Sweet Child O’ Mine” sau sa rasara din senin unul din ei, inseamna ca sunt imbracata prea colorat intr-o zi in care pe mine trebuia sa scrie “Fuck the system”. mai e si starea de mijloc, in care ma vad si raspunsul e un fel de “hai sa vedem ce se intampla, daca tot nu e altceva de vazut la teve”, momente in care sunt suspendata in spatiu intr-o nesimtire aproape totala, fata de mine si fata de oricine altceva.

nu cedez inca nervos, desi la fiecare 10 minute “pierdute” (invartindu-ma prin casa fara scop, citind doua randuri dintr-o carte pe care n-ar trebui s-o citesc sau scriind un post tampit pe blog) ma incearca un sentiment cumplit de vinovatie, ca la copiatul la istorie din clasa a 8-a. sentiment pe care reusesc sa-l alung jumatate de ora, cat imi ia sa-mi gasesc o scuza (“mi-e rau”, “mi-e somn” sau “dar Stargate este important pentru viitoarea mea evolutie mea stiintifica!”), dupa care imi dau un capac (metaforic vorbind) si ma duc sa-mi vad de treaba, incheiind discutiile nesanatoase cu mine insami. eram mandra ca totusi reusesc.

idei fixe, prejudecati, frustrarile unui idealist-fundamentalist-aproape-rasist: domle, once a rocker, always a rocker. nu-mi veni la mine dumneata, cocoana blonda si apretata, sa-mi spui ca ha! eu ascult de toate si dansez pe de toate, dar rock-ul e la baza, intr-a 10-a ascultam Guns’N'Roses ca mi se urca sangele la cap si-mi creste riscul de hemoragie daca l-ai ascultat pe Axl Rose cantand “Patience” si nu te-ai indragostit definitiv si irevocabil de lumea lui. adica da, bine, ok, fiiiine, pot sa accept ca te duce mintea (desi imi pastrez dreptul de a ofta si a spune ca te irosesti intr-un mod trist si batator la ochi, ca si stimata dumneata colega de banca, pentru care pastrez inca urme de respect, oricat de evoluata ar fi acum si oricat de mult dispretuieste persoana care era atunci), chiar pot sa accept lucrul asta, imi dau seama ca asculti Tudor Gheorghe si ca il intelegi, imi dau seama ca pot sa fii destept fara sa fi citit extrem de multe carti, nu-s chiar atat de indoctrinata, dar sa-mi spui ca rock-ul e “la baza” fara sa-ti asumi un minimum de responsabilitate pentru asta e ca si cum ai spune “pai eu stiu sa fac asta, dar nu-ti arat ca nu vreau”, parerea mea, ca pana la urma e democratie. iti rezervi dreptul de a profita de partea nobila, inteligenta si serioasa a cuvantului, fara sa-ti asumi in vreun fel partea neagra, murdara si umpluta de prejudecati pana la refuz. convenabil sa spui cui trebuie “eu ascult rock” fara sa fii oprit pe strada de luptatori-impotriva-nonconformismului-nascuti-ad-hoc, fara sa ai probleme cu directoru’ sau cu dirigu’ in liceu, fara sa intri in barurile noastre jegoase cu bere ieftina si fara sa imparti aceeasi sticla de cola cu 5 insi (lucru care este urat, periculos si poti sa mori de la el, aparati copiii sa nu incerce asa ceva acasa). mi se pare ca nu stii cum arata pub-ul tau intr-o seara cu concert Luna Amara si foarte bine faci, ca doar nu vrei sa te amesteci cu ratatii aia nespalati? oooo daaa, si-acum vino si spune-mi cum stii tu ca Guns e bun si frumos. iata, nu vei primi decat un zambet binevoitor si un post pe blog (oricum postul l-ai primit doar pentru ca ai reusit sa-mi atragi atentia de cand impartim o pregatire la biologie, pentru ca da, ai o personalitate interesanta, combinatia dintre eleganta aproape innascuta si ironia intepatoare ii fac pe cei care apar langa tine ocazional sa se simta intr-un inceput de razboi si sa-si caute imediat in jur un aliat si recunosc). sumar: rock-ul, in capul meu, se ia cu totul, cu rele si cu bune. se asuma responsabilitatea pentru tot ce inseamna cuvantul asta, se pregateste moral pentru predici, neincrederi si pericole si se sta pe baricade pana la capat. totul sau nimic, calea de mijloc mi se pare lasitate.

si mai vroiam sa mai spun ceva, anume cum nu trebuie sa respecti tiparul, in putinii ani de observatie am invatat sa ma prind repede de partea cui esti si zambetul imi apare pe fata ca o acceptare chiar si atunci cand porti o camasa verde. tricourile sunt asa si asa, pot sa fie, pot sa nu, pot sa fie spalate in ziua aia sau poti sa nu fi gasit unul care sa coabiteze frumos cu starea ta de spirit, ce-mi pasa mie ce-ai facut tu cu eventualele tricouri pe care le ai acasa? poti sa n-ai lanturi si pantaloni de piele, iar geaca ta poate sa nu fie ca a lu’ Nicu Covaci, io zic ca ma prind si tot am sa spun in soapta “iata ce om frumos”. deci sa ne linistim si sa respiram adanc, n-am probleme cu portocaliul. sau cu rozul lui Baba (care a venit azi la scoala, dar degeaba, crescandu-mi si mai mult nivelul melancoliei).

uite vezi, 19:20, n-am facut decat sa scriu aici de la 18:20 si ma astept din clipa in clipa ca cineva sa deschida usa si sa-mi dea cu un pantof in cap, nu inainte sa-mi urle in fata ca am de invatat.

Guns, zic. pentru a nu-se-mai-stie-de-mult-cata-oara.

~ de downtownjesus pe mai 8, 2009.