nevorbire.

in timp ce mergeam ieri prin soare, cu esarfa din vama agatata de mine, geaca cea noua si cea de piele lipita de mine ca o umbra si variantele de subiect I la mate camuflate aproape perfect de agrafa (clips, domle, clips) a la Usami intr-un manuscris al unui roman realist subiectiv de mare succes, ma gandeam cum ar fi daca m-as face totusi jurnalist. sau editor. sau profesor de japoneza. sau daca doar as invata japoneza, asa pe degeaba (sau ca sa vad anime-urile raw, fara sa mai astept nimic de la aarinfantasy sau de la mangafox).

azi, am zis sa ma revolt impotriva sistemului, totusi. ca el trebuie sa fie de vina. adica, domle. asa-zisele scoli de elita te obliga sa inveti multe materii si sa le inveti pe toate la un nivel mediu, oprindu-te astfel sa-ti gasesti vreun fel de abilitate speciala. m-am trezit in clasa a 8-a ca sunt destul de buna la toate, prin urmare habar n-am unde sa ma duc, Hasdeu sa fie. trebuia sa mi se spuna frumos: “copila, nu face matematici superioare, ca nu te pricepi. nu face istorie, ca nu te duce mintea. nu te duce la Arte, ca nu poti sa desenezi. nici Sportiv, ca nu stii sa lucrezi in echipa. in schimb, poti sa faci medicina, imaginatia are sa te ajute la anatomie.” nu mi-au zis domle nimic. si ce alegi atunci cand ai impresia ca poti sa faci orice? lasi loc subiectivitatilor. mare greseala, stiu. te duci acolo ca si ea se duce acolo si n-ati putea sa traiti despartite (ar fi frumos sa-ti spuna cineva si ca prietenia voastra va mai dura doar o vara, si ca aia trei au sa-ti deschida ochii intr-un mod aparent nu foarte violent, dar care are sa-ti lase in suflet cenusa pe care n-ai s-o poti matura complet niciodata; dar ma rog, asta sa zicem ca e mai greu. iti trebuie un glob de cristal.). nu e bine sa faci copilu sa creada ca poate face orice, pentru ca nu poate face orice, si e tare bine pentru el sa stie cat de devreme e posibil ce poate face si ce nu, asa cum ar trebui invatat sa accepte ca toata lumea are o bucata de pamant pe care poate straluci si ca e inutil sa incerci sa fii mai bun pe bucata altuia de pamant, in timp ce a ta e in intuneric. asa ca eu sunt suparata pe toti ministrii invatamantului de dupa ‘90 si le cer sa-si asume raspunderea pentru numarul imens de oameni care termina ASE-ul in fiecare an si nu-l folosesc niciodata, pentru numarul imens de actrite, cantarete si dansatoare care tarasc dupa ele niste perechi de ghilimele cat casa, care pe deasupra acopera cu stralucirea lor de copie ieftina talentul unor actrite, cantarete si dansatoare sprintene si lipsite de ghilimele (imi amintii de Amalia aici. adica nu Amalia, Cristina. si inca ceva. Amalia) si pentru absolventii de Stiinte Politice despre care nimeni nu stie niciodata cu ce se ocupa in fapt (nici macar ei nu cred ca stiu sigur). cer sa i se puna copilului 4 la sport cand nu poate sa sara capra si 6 la desen daca nu stie sa aleaga culorile potrivite si 2 la chimie daca nu poate sa priceapa mecanismul reactiei de halogenare. domle, daca nu stie, spune-i domle ca nu stie, spunei sa nu care cumva sa-i trazneasca prin cap sa se faca profesor de chimie ca taica-su, sau mai rau, doctor, ca-i face mama cabinet si se descurca. pune-l sa se chinuie sa treaca la mate, ca sa fii sigur ca n-are sanse sa ajunga ministru de finante si nu-l lasa sa termine facultatea, ca sa nu te trezesti pe urma ca a ajuns consilier de stat pe nu stiu ce problema acuta a unei tarisoare si el habar n-are ce inseamna chestia aia lunga in care e el licentiat. spune “NU” lucrurilor facute de mantuiala, mediilor de 10 pe linie si inabusirii diferentelor dintre elevii de generala. ideea era ca: ar trebui sa stiu deja ce pot sa fac si ce nu. ar trebui sa ma pot uita la o lista de facultati, sa stiu exact ce se studiaza la fiecare si sa stiu exact unde pot sa fiu buna si unde nu. unde pot, nu unde vreau, nu lasati copiii sa-si aleaga chiar singuri viitorul, pentru ca domle (si eu stiu ca anti-exemplele sunt multe, nu-mi spuneti si-acum de gigi becali) lipsa de pregatire si de entuziasm se plateste mai devreme sau mai tarziu, sub diferite forme, fie ca e dispret sau micsorarea salariului sau imposibilitatea afirmarii. iar lipsa de entuziasm…la 60 de ani (ca 80 sigur n-apucam noi, dupa cum evolueaza lucrurile chiar si 60 e un vis frumos) ai sa vrei sa te spanzuri pentru ca 40 de ani ai facut sustinut o munca pe care ai urat-o din tot sufletul. nu mi-a zis nimeni ca as avea vreun talent special la scris, deci am trait si inca traiesc cu impresia asta, motiv pentru care nici n-am incercat cu adevarat sa scriu ceva. nu mi-a spus nimeni ca scrisul implica si munca, nu doar inspiratie, asa cum nu mi-a spus nimeni mai devreme, mie sau alor mei, ca mainile mele ar fi tocmai bune de pian sau de chitara. nu mi-a spus nimeni ca nu sunt buna la sport, profa imi spunea tot timpul, uneori tipand, ca nu pricepe de ce dracu nu ridic picioarele astea ca niste prajini ca sa sar dracului capra aia sau ca sa-mi iasa rostogolirea din departat (poate pentru ca nu sunt facuta pentru asta?), dar nici nu m-au lasat in pace sa fugaresc o minge sau sa ne jucam ratele si vanatorii. acum serios, care e problema profilor de sport cu sporturile? bine, sunt copii nascuti cu o anumita mostenire genetica, si unii trebuie sa fie atleti, acesta le este rolul in viata. altii trebuie sa fie gimnasti, altii fotbalisti. genial, du-te si alearga-i pe aia pana le iese limba de-un cot, e visul lor, dorinta lor, menirea lor, toooot respectul meu pentru ei. dar sunt si copii care n-au treaba cu nimic din toate astea, sunt copii care vor sa alerge, pentru ca sunt copii, vor sa se joace, pentru ca sunt copii, vor sa castige si sa fie in echipa cu el si cu ea, dupa care sa termine de citit “Robinson Crusoe”, ca asta e frumos sa citeasca copilul in copilarie. sunt copii despre care stii sigur ca n-au sa fie in viata lor niciodata never ever, oricat de mult i-ai alerga si cronometra in fiecare an, sportivi de performanta, asa ca n-ar fi frumos sa-i inveti regulile unui sport de echipa (sau sah, pentru cei scutiti de sport) pe care sa-l practice sustinut si disciplinat in fiecare ora de sport din scoala generala, si la liceu, si la facultate, si de trei ori pe saptamana cu colegii de serviciu pentru tot restul vietii? n-ar fi toata lumea fericita, pentru ca elevul ar veni cu drag la ora de sport, iar proful ar face ceva util pentru elev in ora aia de sport?

recunosc, am divagat de la subiect la chestia asta cu sportul, doar ca imi sta pe creier de cand s-a scandalizat poporul ca au micsorat numarul de ore de sport obligatorii, “ca nu mai face copilu sport”. da, erau niste ore tare utile, iar copilu’ chiar facea sport. aham aham aham. seeeegur. niste nenorociti, au lasat numai una. personal, zic sa le scoata de tot. si in plus, de ce toti profii de sport au alura aia intunecata de general de armata aflat in fata recrutilor? am avut toata viata impresia, cu toti profii de sport, ca ne-ar tortura, daca ar putea, ca in filmele alea americane cu puscasi marini. ca ne-ar face un teren imens cu gropi de noroi si copaci si obstacole si franghii pe care sa ne cataram si ne-ar fugari o mie si ceva de kilometri prin ploaie si ne-ar ameninta cu exmatricularea daca am indrazni sa ne oprim. parca-l aud pe mihalascu urland “popistene, daca nu te ridici in 5 secunde, ai sa mananci pamatul ala lingura cu lingura!”. si si si am simtit tot timpul un fel de ura rece si taioasa asupra elevilor buni in general, dar praf la sport, de parca de la carti li se trage si ete vezi, esti un nimic ba, are sa te ajute cartea aia cand or sa te bata niste golani pe strazile bucurestiului? n-are sa te ajute, ba ratatului, ai sa ajungi in sant din cauza cartii aleia, uite la Catalin Morarescu [catalin morarescu era mare fotbalist al scolii unu, praf in rest la toate, dar baiat bun. avea ochi albastri si era genul de om de care se indragosteau fetele, pentru ca era fotbalist si era frumos. va zic, lucrurile astea incep devreme], p-asta n-are sa-l bata nimeni si are sa faca bani cu fotbalu, in timp ce tu ai sa te tampesti de la atatea carti…da, io cred ca profilor de sport nu le plac cartile. desi mihalascu n-a fost ironic fata de mine niciodata, desi uneori citesc cartea aia in ora de sport cu o doza imensa de “na, citesc o carte, nu fac sport. ia sa ma vezi cum mor ca n-am abdomen plat.”.

incepusem si aproape terminasem sa zic ca scoala ar trebui sa te ajute sa-ti dai seama ce poti sa faci si ce nu, sa nu ti se inflacareze imaginatia inutil si sa nu apuci pe un drum gresit, pe care sa nu mai poti sa-l schimbi. ar trebui sa ai inca din clasa a 8-a o gama relativ restransa de optiuni potrivite pentru tine, din care sa faci alegerea. sa nu-ti mai fie atat de frica de propriile-ti capacitati. dar dreptate aveti si voi, poate ar trebui sa fii in stare sa te descurci singur si sa-ti dai seama de unu’ singur care-ti e locul. in acest caz, poate n-am facut altceva decat sa incerc sa-mi scuz generatia.

pornisem de la ideea ca eu, elev la Stiinte ale Naturii, sunt diferita de un elev de la Stiinte Sociale, de exemplu. diferita si chiar diametral opusa, ar vrea unii. si cum mie mi se pare ca as putea sa fac foarte bine si munca de la Stiinte Sociale, poate chiar mai bine decat am facut-o p-asta de la Stiinte ale Naturii. mie mi se pare si ca cineva de la Stiinte Sociale ar putea sa faca munca de la Stiinte ale Naturii, pentru ca stiintele astea exacte sunt de fapt infiorator de inexacte, pentru ca poti sa intri intr-un sir de intrebari care incep cu “De ce?” din care sa-ti fie imposibil sa mai iesi la fel de “exact” pe cat erai cand ai intrat in el si in plus iti trebuie o groaza de imaginatie ca sa inaintezi cu bucatelele de puzzle pe care incercam sa le asamblam in fiecare zi. dar vezi, asta mi se pare mie gresit in structura mea, ca am impresia ca pot sa fiu si umana, si reala, si asta e profund gresit, la una din ele trebuie in mod clar sa fiu mai buna decat la cealalta, pentru ca nu pot sa am mai multe bucati de pamant pe care stralucesc. cum imi dau seama care e cea corecta? aci e problema. [pana una alta, raman la ideea ca e mai bine sa raman reala prin meserie si umana in restul timpului. deci de fapt pot sa fiu si reala si umana, doar ca nu in acelasi timp...e un cerc vicios, va zic. pfu.]

mesaj care nu e auzit: am sa incerc, totusi, sa nu te las sa mori fara mine acolo. pentru ca de cateva ori mi-ai fost bunic si dupa ce adevaratul bunic a plecat, mi-am dat seama ca avusesem totusi nevoie de unul. n-am idee cum am sa fac, dar nu vreau sa mori fara mine. am avut un scurt moment de panica, dar a trecut. daca nu plang, nu inseamna ca nu doare sau ca nu simt nevoia. inseamna doar ca nu procesez bine informatia. de cele mai multe ori plang cu o intarziere de invidiat, cand deja nu mai conteaza. fa in asa fel incat sa nu mori fara sa te vad.

am sa va zic despre seiyu si mangaka altadata, bine? asa.

~ de downtownjesus pe aprilie 16, 2009.