fade to black
Avand in vedere ca m-am intors acasa la 4, dupa ce am plecat de la 8 dimineata, n-am cum sa nu scriu despre cele 8 ore petrecute pe drumuri de moarte.
Ziua asta a fost asa (instantanee inramate):
- pitipoance in negru (azi nu a fost o zi pentru discriminari, dar n-am putut sa nu observ);
- mihalascu trist si serios (chiar mai serios decat atunci cand suntem doi insi marti dimineata, la ora de sport);
- miros de biserica in sala de sport;
- coroane si flori multe;
- usa dinspre bulevardul Garii a salii de sport deschisa, si nu pentru targ de imbracaminte;
- ora de franceza in care am discutat viitorul (prezentul mai trebuia inca digerat sau poate era mai putin important);
- Junior chiar si azi (daca poza cu doliu ar fi fost a ta, Tache Mihai Tudor, ziua asta n-ar mai fi fost atat de plictisitoare, nu?)
- Flo ducand coroana prin curtea scolii;
- Pav ducand coroana;
- Ioana si Baba (se va reveni asupra lor);
- Horhe ducand un sicriu;
- niste lacrimi, din varii si diverse motive;
- Tepelus si Banu care n-au mai intrebat de uniforma;
- Lazar plangand, Dragomir plangand, Carmen Serban plangand;
- plangand, plangand, plangand, plangand;
- coloana infinita de pusti mergand pe Unirii;
- Cimitirul Eroilor (care n-a fost niciodata mai plin de pusti ca azi, stiu eu);
- ramas-bun de la cineva care acum stie mai mult decat noi;
- pamant, vant, roti de tren.
Horhe ducand un sicriu si Pav ducand o coroana sunt doua fotografii care exprima cel mai bine absurditatea, tristetea si ciudatenia zilei de azi. nici acum nu inteleg de ce Horhe ducea sicriul unui copil de aceeasi varsta cu el sau de ce Pav ar purta vreodata o coroana, pentru oricine. poate vom intelege totusi.
cum Cimitirul Eroilor imi era atat de cunoscut, m-am facut comoda si m-am dus sa-mi indeplinesc niste promisiuni vechi. n-am putut sa te duc acolo, presupun ca entorsa nu-ti este inca vindecata complet, dar am aprins candele pentru nemti si pentru rusi. nu ca unele morti ar fi mai importante decat altele, dar unele morti sunt diferite de altele. si cum maine e maine, am zis sa tai si asta de pe lista. candela nemtilor a ars mai mult pentru ca ghiozdanul meu i-a stat mai mult timp paravan, mi-e teama ca cea a rusilor s-a stins la cateva minute dupa ce am plecat. dar am pasit deasupra lor, i-am salutat, i-am simtit si m-am intors la ea. dupa plecarea ultimilor oameni de langa groapa ei, mi-am pus “Sweet Child O’Mine” (si totusi, “where do we go now?”) si m-am dus si la Stefan Lacatusu din Dumbrava, care avea poarta deschisa. sa nu ne imaginam totusi ca ma astepta. acum are si el candela lui, iar Dumnezeu poate sa-mi scoata in cale si celelalte carti ale lui Andrei Makine, sunt pregatita pentru ele. (desi ar trebui sa le cumpar p-astea pe care le-am citit intai)
Ioana si Baba: ea a fost veriga cu ajutorul careia am stabilit cine e Ramona (nu “era”, cel putin nu inca). am privit-o toata ziua, fara sa pot sa ma abtin in vreun fel. probabil pentru ca tineam la ea la modul ala tamp care imi e oh, atat de caracteristic (acest “oh” este al altcuiva, e imprumutat, nu-i al meu, nu stiu de ce il folosesc). ea plangea azi. era obosita, ragusita, terminata. ea nu e un copil tot timpul vesel, ca Horhe sau ca Pav, de exemplu, dar azi era distrusa. iar el a stat tot timpul slujbei in sala de sport, departe de oameni, langa intrarea dinspre curtea liceului, nu aia dinspre strada. singur, nestiut de nimeni (vazut si acompaniat la un moment dat de Theo si Cristina, dar atat), ascuns, tacut. el a fost azi personaj de film bun european (pentru ca filmele europene, ascultati aici la mine, sunt intotdeauna bune, pentru simplul fapt ca noi astia de p-aci purtam in spate prea multe rani si prea multe poveri ca sa ne mai arda de adolescente roz si jucatori de basket populari), un film care putea sa aiba actiunea in perioada interbelica, unde el putea sa poarte palarie neagra si palton, iar Ramona putea sa fi fost ranita intr-un schimb de focuri dintre grupari rebele si jandarmi. da, atat de frumos era el azi, in sustinerea lui morala tacita. pentru ca eu cred ca el stia ca ea sufera, asta e clar, dar stia si ca ce a fost intre ei s-a terminat, deci ea s-ar prea putea sa n-aiba nevoie de el acum, dar el nu putea sa stea acasa si sa joace WoW in aceste conditii. cand fata pe care o iubea (imi place mie sa cred asta, shhh) isi inmormanta cea mai buna prietena. si a ales sa ramana in umbra. moment in care a trebuit sa-mi impart atentia in doua, catre ea si catre el, ca sa ma asigur ca se vor intalni in cele din urma, iar cel care e intotdeauna la poarta nu se strecoara cu subtilitate spre cimitir, fara sa-si anunte totusi prezenta. el mai disparea, ea mai disparea, Sandra ma tot tragea in fata pe drumul spre cimitir, mi se invarteau in cap prea multe idei in acelasi timp. din cand in cand ii mai spuneam sa nu indrazneasca sa plece, nu stiu daca m-a auzit. ii mai spuneam si sa vina s-o ia in brate, dar asta in mod sigur n-a auzit. prostutule. la cimitir eu mi-am vazut de treaba, iar pe ei i-am pierdut de tot. la un moment dat l-am vazut pe el langa groapa, dupa care a disparut iar in multimea de oameni raspanditi printre cruci. ea a pus flori, a aruncat un pumn de pamant, a plecat de langa crucea cea noua. am ramas cu privirea pironita pe lopetile groparilor cateva minute, dupa care m-am urnit din loc, ca sa-l vad pe el strecurandu-se printre morminte, cu ochii in lacrimi (acuma te-am vazut si spun pe blog, sa nu care cumva sa te dai patrat, ca stiu eu cum sunteti voi). iar era frumos, pustiul. film european bun, va zic. am zis sa plec. nu puteam fara ei. ei doi ar fi putut fi singurul lucru bun din ziua asta. prezenta lui langa peretele salii de sport a fost singurul lucru care m-a facut sa zambesc azi. nu puteam sa plec asa, nu? pai nu. sunt Flo sau altcineva? Flo, desigur. asa ca m-am asezat pe scarile primului monument din dreapta portii, sa vad. era langa ea. a mers cu ea sa puna ultimele lumanari pe mormant. m-am ridicat si m-am dus dupa ei (sunt un stalker innascut, dar nu bolnav. doar ca imi plac unii oameni atat de mult incat vreau sa fie fericiti, chiar si atunci cand nu ma cunosc). cadru de film, iar. dupa care s-au intors, printre cruci, la o tanti roscata, care s-ar putea sa fie mama ei, care l-a luat de brat pe el, si daca nici asta nu e cadru de film, atunci voi n-ati vazut destule filme. Eu sper ca nu se supara nimeni ca am scris asta. toata lumea interesata stia de relatia lor, toata lumea interesata sau cu spirit de observatie a vazut ca el n-a mai asteptat la poarta liceului de ceva timp. eu as vrea, atata cer, ca maine sa fie la poarta. nu stiu ce probleme au avut ei, nici nu ma intereseaza sa aflu, unele lucruri sunt atat de frumoase incat n-ar trebui sa se termine niciodata.
asa ca pentru ziua de maine am doua dorinte, dintre care una mi s-a implinit deja pe jumatate: Cristi Minculescu sa fie bine si sa mai traiasca inca pe-atat, impreuna cu sotia (a iesit cu bine din operatie), iar Baba sa astepte din nou la poarta. si mai vreau inca ceva: sa nu inmormantez pe nimeni pana la 60 de ani. gandul ca ar fi putut fi orice om drag mie din liceul ala in locul Ramonei m-a chinuit toata ziua.
Ai a inceput sa fie din ce in ce mai prezent si sa ma faca sa ma simt ceva mai bine in momente d-astea. Aion a fost trist azi, mi s-a parut mie, pentru ca lacrimile Cimitirului Eroilor au fost sincere, indiferent de rautatea care zacea in cei prezenti acum trei zile. azi, cred ca ne-am eliberat cu totii, macar putin.
incheiem apocaliptic ziua asta apocaliptica, cu un vers din Him cei emo (dar poate ceva mai realisti decat Metallica cand vine vorba de “Carpe diem”): To die is to know that you’re alive. sa nu chiar “Carpe diem”, asta mi se pare mie ca ar duce la harababura, numita si intelectual “anarhie”, si nu, nu vrem asta. sa facem alegerile care ne plac, sa nu ne grabim catre nimic (nici cu masinile personale, nici cu gandurile), sa luam totul pe rand si sa incercam toate cararile fara teama. sa evitam crizele de timp, zic.
Lasă un Răspuns