ma simteam parasutata cand am coborat in gara la Buzau pentru ca orasul asta parea necunoscut, dupa abia trei zile. de fapt, a fost o pendulare intre cunoscut si necunoscut, un amestec intre “vreau” si “nu vreau”. Buzaul e totusi un oras in care pot gasi absolut orice adresa in mai putin de o ora, un oras in care sunt oameni diferiti intre ei, dar putini, un oras in care exista momente de liniste, in care masinile nu se mai aud. Bucurestiul e plin de oameni frumosi, de-ti fug ochii in toate partile, e exotic, european si poetic, e inteligent, interbelic si sarac. dar e frumos, totusi. si parca as vrea totusi sa mai fiu acolo si acum. parca n-am inhalat destul The Jack.

trebuia sa mananc biscuitii acasa, ca sa mi se faca dor de Bucuresti, dar mi s-a facut foame in tren si deci ei acum nu mai sunt.

“Amalia respira adanc” este o piesa foarte frumoasa si foarte emotionanta, despre comunism si despre deschiderea granitelor, care trebuie vazuta si in nici un caz comentata. Cristina Casian (parca) este o minune de om care merita aplaudata pana iti cad palmele la pamant, nu doar cinci minute. dar am vazut eu ca ea era tare fericita chiar si cu cele 5 minute de aplauze si cu cele mai putin de o suta perechi de palme. fantastica piesa, pur si simplu. Teatrul Act in sine e fantastic, dar asta puteti vedea si singuri.

“35″ este o cafenea tare draguta, trebuie sa recunosc, dar cafenele dragute sunt multe prin bucuresti. ceaiul e bun, oricum, si e mult, ceea ce iarasi e bine, si locul e plin de lemn si are tablouri frumoase pe pereti, ceea ce din nou nu poate fi decat bine. chelneritele in schimb sunt cam asa si-asa, dar se compenseaza cu nenea cu tricou cu metallica. una calda, una rece.

vaaaazui in cele din urma, Doamne-ajuta la mai multe, Amelie. stiti voi, Amelie. asa. frumos film. frumoasa tanti, intr-un mod ciudatel si foarte natural. moralizator, trebuie sa recunosc. Francez, dar n-am ce face, de la un timp francezii par chiar de treaba, datorita unui rus.

Andrei Makine, in alta ordine de idei, a scris o carte care se numeste “Pamantul si cerul lui Jacques Dorme”, pe care o port in mine de ceva timp. pentru ca razboiul lui Jacques Dorme nu este unul al cifrelor si al datelor istorice, ci este razboiul dramelor mici si multe, ale pilotului de avion de vanatoare, ale telegrafistului, ale taranului aflat in calea tancului, ale ofiterilor GPU si ale infirmierelor. cel mai dureros razboi, acum stiu, nu e al popoarelor, ci al indivizilor. motiv pentru care avionul primit de 1 martie de la tache are o cu totul alta insemnatate, Stefan din Dumbrava are alta insemnatate, iar pilotii au capatat si ei valoarea care li se cuvine. devin din ce in ce mai constienta de viata si de moarte si am invatat in cateva zile sa trec pe langa Aion fara sa-l ating si fara sa-mi  fie teama de el. E drept ca am mai imbatranit cu vreo cateva zeci de ani.

Andrei Makine trebuie citit si inteles, eventual si ecranizat. desi iti trebuie curaj pentru asta.

Dupa asta, am mai fost eu la targ de vechituri, de unde as fi cumparat de toate din toate partile, doar ca ma gandii ca banii nu pica din cer si ca deocamdata nu-mi permit nimic. frumoase lucruri p-acolo.

mi-a ramas in cap magazinul cu skateboard-uri de pe straduta pavata si vanzatorii amabili. frumos frumos.

The Jack este o minunatie de loc, vreau sa dorm acolo toata viata si sa nu mai plec decat la Judecata de Apoi, si-atunci numai pentru judecata, ca dupa aia m-as intoarce inapoi. frumosi pereti, frumoase chitari, frumoasa idee, frumoasa tanti care servea, frumoase scrumiere care-s farfurii, frumos mod de asezare a meselor, frumoasa usa, frumosi oameni. da, aici la oameni, Bucurestiul sta tare bine. plete nobile si priviri blande, mi se paru mie. mai vezi si p-aici asa ceva, dar parca mai rar ca niciodata. azi, de exemplu, n-am vazut nimic de acest fel.

“Nunta muta”, pe de alta parte si diferit de Amelie, este o capodopera pentru care l-as lua in brate pe Horatiu Malaele, atat de bun e filmul asta si atata de destept. de-a rasu-plansu, romanesc pana in maduva oaselor. magistral, cum te-ai si astepta de la domnul Malaele.

N-am cuvinte de lauda azi, dupa cum se vede. le-ati vedea pe toate in privirea mea, presupun, dar pe blog n-am privire. Chrno Crusade, “Pamantul si cerul lui Jacques Dorme”, “Amalia respira adanc”, “Nunta muta”, “Illusion” de la VNV Nation si “Epilog” de la Vama Veche, cam asta e Flo acum.

tricoul cu roblogfest va fi purtat miercuri, pentru ca maine avem inmormantare. bratara e aici, mana mai doare inca, oamenii sunt cam la fel, nu prea vad semne de imbunatatire. si colac peste pupaza, avem sa vedem joi la istorie documentar despre comunism facut de BBC. de parca ar sti ei ce-a fost cu noi aici. ca sa inchei cu comunismul, spun ca in cele din urma, prin mijloace paralele cu cele la care te-ai astepta, m-am curatat. tot respectul meu pentru Marx al tau, omul incerca sa gaseasca o solutie, dar modul de aplicare a sistemului a fost dezastruos si nu vreau nici un fel de repunere in scena a spectacolului asta rosu de sange. poate sa fie si capitalismul plin de sange, fie cum zici tu, dar viata Amaliei e o parodie a umanitatii. Rusia in schimb nu se confunda cu comunismul, si eu stiu ca rusii is oameni de treaba, cu rani la fel de adanci ca ale noastre.

sambata seara a murit o fata din al meu liceu, alti pasageri din masina, toti din al meu liceu, sunt raspanditi prin spitale intre Buzau si Bucuresti, iar maine negrul meu ar trebui sa se raspandeasca in toate cotloanele scolii pentru inmormantare. faptul ca era prietena cu Ilinca si cu Ioana, ca invata intr-o clasa pe care o stiam, o clasa care facuse asta si asta si asta, ca era implicata in acelasi proiect la franceza ca si noi m-a dat de-a dura instantaneu. faptul ca putea fi oricine de langa mine m-a speriat ingrozitor. faptul ca puteam sa fiu eu nu ma afecteaza decat prin prisma durerii lor, a celor care m-au cunoscut. faptul ca tu n-o cunosteai nu-ti da dreptul sa te porti de parca nimic nu s-ar fi intamplat si nu-ti da dreptul sa vezi in ziua de maine doar o zi libera, asa cum n-ai dreptul sa vezi in 1 decembrie inca o zi libera. n-ai dreptul sa vanezi zilele libere ca pe pasari rare, de parca depinde viata ta de ele. uite, viata ta depinde de colegul cu care te intorci de la majorat sau de franele BMW-ului care vine dinspre Unirii. nu-l ignora pe Aion, se hraneste din nepasarea ta si n-are nici un fel de scama cand trebuie sa prabuseasca avionul cu care mergi la Madrid. ma gandesc ca daca-l vezi ai chef sa faci totusi ceva, ca sa n-ai prea multe de regretat. una peste alta, noi maine avem test la Genetica, intrucat viata, nu-i asa?, merge inainte si fara Ramona de la 11F. (a murit o fata, alta fata si-a distrus functiile psihice pentru cine stie cat timp, iar dumneata nu gasesti altceva important de spus decat ca maine imi dai test la genetica si vrei sa-mi vezi dosarul? wow.)

cred ca a devenit post lung. nu stiu asta, nu stiu nimic. azi mi-au zburat cuvintele din buzunare.

~ de downtownjesus pe martie 23, 2009.