eu ascult niste Guns’N'Roses live, intotdeauna piesele live, oricare le-ar fi calitatea, ma fac sa-i simt mai aproape. iar modul in care domnul Axl pronunta “harakiri” in introducerea lui “Estranged” e criminal, trebuie sa recunosc. “Estranged”, care-mi place mie personal mult mult mult de tot, a fost pe repeat. tantili de pe backing vocals pentru “Don’t Cry” nu-mi plac. cred ca-s prea mofturoasa azi.
la Diverta era un respectabil domn. care venise sa-si ia biletul pentru Motorhead. era genul de om care asculta Motorhead de ani buni de zile, sa nu zic de cand s-a nascut, care o sa stea acolo in fata si-o sa cante cu Lemmy fiecare piesa si o sa strige in gura mare “Hellraiser”. avea coada, geaca de piele, bocanci si peste 40 de ani. astia sunt oamenii pentru care se fac concerte, nu pentru mine. si pentru ca m-am simtit mica si proasta, am renuntat sa mai cumpar carte ca sa invat germana. si m-am dus la biblioteca, unde am ales din doua miscari “High Fidelity” si “Anestezie locala”. prima pentru ca am vazut filmul cu John Cusack care era genial (filmu are chiar si post, daca aveti rabdare il gasiti), si “Anestezie locala” pentru ca domnul scriitor e german (si simt nevoia sa dau iama in literatura germana), pentru ca a luat premiul Nobel in 1999 si pentru ca, cel mai important, Sebi a zis ca-i foarte buna cartea. dar mie imi place “High Fidelity” si cum e scrisa, e cartea d-aia scrisa de la om simplu la om simplu, despre viata si muzica. sincera, directa, fara cuvinte mari si cu expresii din viata de toate zilele. as face noapte alba de dragul ei. si poate chiar o fac.
m-a plouat foarte mult azi, nu pentru ca nu as fi putut sa impiedic sa se intample asta, ci pentru ca asa am vrut. si in timp ce ma ploua si ma miscam de aici incolo, m-am gandit la multe. Orbu iar a mai venit cu niste foi, de data asta pentru Banu. cred ca ma doare ca pleaca. uite, asa simplu. si are si status orbu-like azi, zice ca “people don’t want your help, they want your dignity, they want your pride, but mostly they want your money”. asta e Orbu, d-asta il iubesc.
incepusem sa-ti zic, vineri, de ce m-am simtit eu tare Ritsuka in dimineata aia in fata hotelului. pentru ca eu stiu ca in clasa am aceeasi atitudine a lui Ritsuka, ca eman indiferenta uneori, respingere alteori, ca oamenilor le e mult mai usor sa nu aiba de-a face cu mine, desi nu-s atat de rea si i-as ajuta daca mi-ar cere ceva si as putea sa fac acel ceva. nu citesc Nietzsche (infernal nume, daca am incurcat ceva, iertati francofonul din mine), e drept, dar cred ca amarata aia de carte pe care o am tot timpul la mine si pe care o folosesc in toate secundele libere ii cam tin la departare. si, ca si Ritsuka, daca ma pui in fata cui trebuie ma destind automat si devin copil alintat si visator cu incapatanare. d-asta doar cei care stau mai mult pe langa mine ma cred frumoasa. eu nu le spun ca se inseala, saracii, ii las sa creada asta in continuare, ce sa le fac? si pe urma ma gandeam ca si tu semeni cu Soubi, ca zambesti tot timpul si uneori ma gandesc ca nu chiar tot timpul zambetul ala e real, desi probabil ca e atunci cand il vad eu. am ajuns chiar sa cred ca atunci cand esti aici esti cu adevarat fericita. [sa stii ca teoria era mai multa, dar am uitat-o intre timp. ca un copil sanatos ce sunt.]
cred ca-s bine. da, chiar cred ca-s bine. toate la locul lor, bine fara aventuri.
mama mi-a luat ieri trei perechi de incaltari. iar voi, daca ati sti cum sunt eu, v-ati dat seama de ce minune s-a petrecut ieri. pentru ca eu, cand iau ceva pentru mine, nu iau niciodata din proprie initiativa, trebuie sa ma tarasca mama dupa ea. si cand ma taraste, nu gasesc niciodata ceva ce-mi place. sau ceva pe masura mea. sau ceva pe buzunarul nostru. desi trebuie sa recunosc, la incaltaminte merge mai usor decat la blugi. as purta hanorace tot timpu, tot cred ca n-am destule. niciodata n-ai destule hanorace, va zic. dar ieri am avut succes. si azi am “scheitzi” si bascheti sau tenisi, eu prefer tenisi, si un alt fel de incaltari, care cred ca-s tot “scheitzi” totusi (da, e noul meu cuvant preferat, scheitzi). si-s mandra de ei toti. si uniforma a devenit purtabila datorita lor.
merg la “high fidelity”. va mai zic ca profu de sport, pe care eu il iubesc, era suparat azi si ca e ultima saptamana de scoala. ca a trecut deja un semestru. si am iesit mai bine decat ma asteptam din el. pretty damn proud. [de cartile pe care le-am citit, de junjou romantica si de loveless, de oamenii noi din blogroll si din top friends, de evolutie, de mintea deschisa si de studiile individuale. nu de note.]
bine faci ca nu citesti nicie ca nici nu e mare lucru de capu’ lui.si nici de a lu sopenhauardes ala.filosofii nemtalai sunt overrated in special pt ca sunt nascuti in aceiasi tara cu Immanuel si Martin.si eu fusei cu Darja la eduard al 3-lea care fu foarte misto:D.si caramitru face rolul sa i se potriveasca ca o soseata purtata de cand erai mic si care s-a largit in acelasi timp cu,cresterea piciorului.si tu ce mai faci?
ete, eu nu mare lucru
serios, chiar nu mare lucru 
) adica, cate ceva mai fac asa, dar nimic nu prea e demn de mentionat. dar nici nu ma plictisesc prea tare, ca altfel mai scriam pe blog 
[imi placu comparatia cu soseta.]
Ceea ce ii face si pe Immanuel si pe Martin sa fie overrated pentru ca s-au nascut in aceeasi tara. Unul cu celalalt.