sex in the city.

sper sa-mi amintesc ce-am gandit aseara. pentru ca sunt lucruri aproximativ reciclate, nu chiar gandite acum. imi pastrez in mare parte parerea, nu si intensitatea senzatiei. noaptea e un sfesnic bun si o bucata de aromaterapie.

la cumparaturi cu mama si cu tata, luat ultimele cadouri posibile si speriat cu telefonul, pe care inteligenta de mine l-a scapat…in cana cu apa. sper ca voi ati facut lucruri mai tampite decat asta, ca sa nu ma mai simt atat de proasta. ideea e ca facuse un fel de scurt circuit sau asa ceva, pentru ca era perfect functionabil, in afara de faptul ca vibra singur ca un nebun. mers in oras unde toti domnii semi-informaticieni semi-ingineri mecanici sau ce-or fi ei ne-au spus ca telefonul e mort, putem chiar sa-i facem parastas la anu’ pe 22 decembrie. happy end insa, telefonul meu este in perfecta stare de functionare. e aci, langa tastatura si e in plina verva. niste…oameni rai.

bomboane cu cirese si lichior si lumanari care miros a cirese negre. sau amare? oricum, a cirese. genial. scurt-spre-lung moment frumos, imaginat uneori, si anume plimbat degeaba, intr-o seara de iarna, pe Independentei, cu muzica lor in urechi. muzica pe care nu credeam, totusi, ca o voi simti vreodata asa. sunt “music-blind”, asa cred, nu simt decat emotiile. pentru ca de la Megadeth n-am ascultat decat trei piese si n-am retinut decat “A Toute Le Monde”. si asta imi ajunge.  eram singura, si nu ma simteam singura. ma simteam inconjurata din toate partile de caldura si afectiune, care ma astepta pregatita in vreo 3-4 colturi ale orasului. si ma mai simteam asteptata, undeva, departe tare, unde un om, cu o camera ca a lui Orbu, unde chitarile erau inlocuite cu un set de tobe, se gandea ce cadouri de Craciun sa le cumpere colegilor de trupa. nu stiu de ce ma simteam asteptata acolo. poate sunt asteptata totusi in alta parte. asteptata ma simteam (eram) sigur. dar ieri, parea mai aproape visul ala frumos, inceput undeva demult, cand Germania era o tara frumoasa rau, cu oameni frumosi rau, fascinanti prin simplul fapt ca aparent nu au nimic fascinant in ei. oameni aparent lipsiti de explozie si de spiritul nestatornic latin, atat de cunoscut noua. eu, in contra patriotismului meu aproape bolnav, m-am simtit intotdeauna ardelean, iar ardelenii au fost intotdeauna ceva mai aproape de Germania. sasii mei demni de admiratie. desi nu m-am gandit niciodata pana in toamna asta la Germania ca o posibila casa a lui Andrei. dar…poate. doar poate. as vrea, totusi. sunt capabila sa mai suport inca alte cateva lucruri, cum ar fi sa iubesc un muzician care se supara repede si-i trece la fel de repede, care nu vorbeste aceeasi limba materna si care e plecat mai mult de 3 sferturi din timp de-acasa. de ce ar fi viata mea atat de simpla, cu prima iubire ratata si inradacinata adanc, pentru a carei smulgere mi-a trebuit jumatate din timpul consumat cu inradacinarea si cu gasit, imediat dupa, jumatatea de cerc care sa inchida ranile si sa nasca altele, de alta natura, primite de data asta cu zambetul pe buze? pe de alta parte, de ce n-ar fi atat de simpla, ea, viata mea? va spuneam doar ce-am simtit aseara, in jumatatea de ora de plimbat pe Independentei intr-o seara de iarna, cu muzica lui in casti.

dupa bomboane, masina cu tom (autonomistu’ care a dormit cu punkerii din Magdeburg) si Mos Craciun foarte gras, plecai la ziua lu Orbu. “plecat la ziua lui Orbu”, aceasta este fapta. urmeaza senzatiile:

casa lu Orbu. genul de casa pe care ti-l imaginezi in marile orase germane, unde nu-i spatiu. casa, nu strada, strada n-are nici cea mai mica legatura cu Germania. dar casa, da. casa, gradina, chiar si cainele. bradul de pe terasa, camerele putine, dar cu o puternica senzatie de spatiu, canapeaua rosie de piele si masuta de sticla cu o groaza de foi caiete si albume foto dedesubt, bucataria alba si curata,usile simple de lemn si tehnologia audio-vizuala avansata, scarile inguste si sentimentul de curatenie acuta, care ar fi raceala daca n-ar fi populata de oameni dragi. repet, genul de casa pe care te astepti sa-l gasesti in Magdeburg, Berlin sau Leipzig. sau oricare altul.

oamenii de la Orbu. doua grupuri pe care, recunosc, nu le vroiam impreuna. am ajuns la un consens in cele din urma, cu o urma fina de ambele partile, cred, de renuntare la anumite subiecte, gesturi sau libertati. noi, unde “noi” e ca sa sugeram grupul din felinare, nu neaparat ca noi am mai fi noi-ul de dinainte, am vrut sa facem omul fericit. si ei au vrut sa faca omul fericit, sunt sigura de asta. noi, cei din felinare, si ei, cei din XII F, aveam amintiri separate, glume diferite, muzici diferite, probabil si cunostinte diferite. e drept, mima cu prejbeanu si cu madalina ar fi fost chiar mai interesanta. sper ca am reusit totusi sa aducem putina lumina in sufletelul lui. baiat bun, dar cam incapatanat. dar cand spui Orbu deja spui “incapatanare”. simbol de sinonim pentru mima.

“eu n-am facut niciodata”, varianta romaneasca a “i never”, a adus printre noi amintiri vechi si noutati. in speta, cum el (aveam intentie de a da nume, dar ma gandesc ca nu-i frumos, desi daca el a spus-o in aceasta situatie pun pariu ca se mandreste tare mult cu asta) si-a tras-o cu o fata al carei nume l-a aflat abia dupa. nici la momentul respectiv n-am fost marcata foarte violent, nici acum nu sunt, e doar un destul de puternic gust amar. dezamagire, in primul rand fata de mine. ca l-am iubit in tot timpul asta si a calcat inconstient in picioare un manunchi de sentimente pure care l-ar fi putut, poate, ajuta la ceva. zic si eu, nu dau cu paru. a facut asta in timp ce eu incercam sa supravietuiesc inca o zi fara el, gandindu-ma constant unde e si ce face. el…si-o tragea cu fete necunoscute. problema lui. ma bucur ca a facut si d-astea. ma bucur ca e mandru de el.

la mine in casa miroase a iasomie si a fum de tigara.

m-am mai simtit in timpul acestui joc, foarte foarte departe. departe de tot si de toti, cel putin dintr-un punct de vedere. i didn’t do that. nici in padure, nici in alt oras, nici cu cineva dintr-un alt oras, nici cu cineva de aici, nici la scoala nici acasa la mine nici in tabara.  asa, ca chestie. asa cum le spuneti voi pe toate celelalte, ca chestie. ajunge cu asta. a, si la un moment dat m-am blocat pe “eu am ascultat tokio hotel si voi nu.”. tristut, nu-i asa?

mima a fost geniala, ce sa zic. bestiala. bun joc, destept joc, amuzant joc. as mai juca, de-as avea cu cine. una peste alta, draguta atmosfera. chiar foarte draguta, pentru situatia data si oamenii prezenti. a fost bine. aham, am mai invatat o serie de lucruri despre flo. acum merg la tara. sa citesc si sa visez. ploua afara si e urat, nu-mi place ploaia asta. dar sunt bine.

~ de downtownjesus pe decembrie 23, 2008.