sunt un om revoltat, suparat, amarat, contrariat, nervos, terminat, gol. damn.

astia…astia de la mine de la scoala ma pun sa port uniforma. uniforma urata, bleumarin, sacou si fusta/pantaloni, toate elegante, sa nu zic classy sau alte adjective tampite. si pentru ca o cam ocoleam si pentru ca reuseam totusi sa ne individualizam prin camasi, pantofi si accesorii, acum ne controleaza si la camasi, pantofi si accesorii. adica nu doar purtati uniforma aia nenorocita, o purtati cum vrem noi. altfel, consiliu de disciplina. am un chef nebun sa incalc regula asta cu nesimtire, sa-i vad daca-s in stare sa ma dea afara din liceu pentru ca am tacut si n-am purtat uniforma cum trebuie. sa-i vad cum ma dau afara pentru ca refuz sa port un anumit tip de pantofi. sa vad ce le fac fufelor care si-au scurtat fustele. si asa ma apuca o ura, o ura tenebroasa domle, cand ma gandesc ce oameni tristi imi sunt mie modele de viata si cum ma invata ei sa ma imbrac si sa ma port si sa vorbesc. ale dracului aparente, doar asta conteaza. nu vrei dumneata sa fac cinste liceului? ba da. si de ce nu ma lasi dumneata pe mine, draga domnule prof, oricare ai fi, pasiuni pentru domniile lor nu prea mai am, ii urasc doar pentru ca au dreptul sa se imbrace cum vor, ziceam, ce-ar fi sa ma lasi sa fac cinste liceului cu olimpiade, facultati si in ultima instanta, desi pare imposibila, cu sistemul meu de valori? daca dumitale ti se pare ca io am un sistem de valori bazat pe eleganta si stil, atuncea ma ierti, ai gresit adresa. si te contrazici. ca daca statea prestigiul liceului in blazon, da-te dreacu, erai zero. prestigiul liceului sta in Voiculescu si Palade si la grade mai mici, in fiecare din noi. ca suntem mandri de el, suntem da-ne dreacu de simpatici, chiar suntem, dar n-avem nici cel mai mic chef sa il fluturam in fata lumii cu uniforme si steaguri, mai ales cand avem alte lucruri, mult mai importante, cu care sa ne laudam. v-as injura urat rau de tot, dar ma abtin. ca de obicei. loc de disidenta nu mai e. adica mai e, intotdeauna mai e, dar…nu si pentru mine. ma inclin, dar va urasc. pe toti. faceti-mi ultimul an de stat aici si mai amar decat e deja, ca sa ma duc la bucuresti si sa zic “da ba, am facut hasdeu. stii ce-am invatat acolo? sa ma imbrac frumos.” si tu sa ma intrebi “pi si de ce nu te imbraci frumos?” si eu sa-ti spun mandra ca am picat la examenul de aparenta. ca la inchisoare, vorba Dudei. desi imi imaginez ca daca n-ar purta-o nimeni nimeni, n-ar avea ce sa ne faca. dar 1907 e deja mit. puterea poporului e moarta cand poporul doarme. screw you all.

hai sa-ti zic ceva despre tine, asa ca incheiere, ca nu stiu cand o sa mai apari pe aici. poate la vreo olimpiada, sigur la bac si dupa admitere si la toamna, cand voi spune adios la tot ce a insemnat “liceu”. ai trecut azi pe langa mine, eu ascultam ce nu trebuie sa ascult, te-am privit si mi-a venit sa plang. m-am intrebat sincer, pentru prima data, ce dracu am vazut la tine. pentru ce toate zilele urate, pentru ce toate parfumurile din mine, pentru ce lacrimile si nervii si orele de filosofie si eforturile psihice? pentru ce Baia Mare si tren si emotie? emotia, emotia cheltuita pe tine, vreau sa mi-o dai inapoi. e prea valoroasa si o vreau inapoi, pricepi, om obtuz ce esti? o vreau inapoi acum acum acum, vreau sa o dau altcuiva, cuiva care merita. of, prostule. of of of. uite ce-am facut din mine.

el devine important. din ce in ce mai important si mai prezent. sentimentul ala de fluture e aici cand ii aud numele si-i simt muzica. cand imi imaginez intamplarile alea si acel viitor ciudat de luminos, prea luminos, atat de luminos incat nici nu pot sa-l zaresc foarte bine. dar e aici, si senzatiile date de imaginile astea sunt placute, al dracu de placute, un amestec de tot, de fluturi in stomac si duiosie si prietenie si drag. si muzica lor e ca un fel de In Sfarsit, vechi prieteni carora le uiti eventualele scapari si imperfectiuni, doar pentru ca sunt ei. la ei, iubesc oamenii. si la ei, oamenii ies prin muzica, sunt copii, asa cum eram noi, pentru ca acum ne simtim batrani, si fac muzica pentru ei. e ciudat sa crezi atat de prostesc in ceva opus parerii generale, si sa fii absolut sigur ca ai dreptate. dar de, senzatiile mele. senzatiile mele primeaza, ele au dreptate. si de cand e el acolo, liceul ala e ceva mai suportabil, mai gazduieste inca o mana de sperante pentru viitor, mai da niste vise si mai intretine altele. e o sursa de vise. e ciudat sa ma gandesc ca doar eu simt asta pentru el, pentru ca e urat si egoist. probabil ca muuuuulta lume simte asta. probabil, i don’t really care. e o poarta care ma mentine, care o tine pe Flo aici, o impiedica sa se transforme in ce vor ei sa se transforme, e o dovada ca Flo mai poate iubi, si poate iubi oameni frumosi, ca tot ce i-am dat lui s-a intors inapoi sub alte forme si golul a plecat din mine, golul ala de care mi-era frica inainte sa apari tu. tu…cine esti tu? pot sa-ti fac si tie un profil, asemanator cu al lui. dar tu impaci si partea visatoare, care la el nu era. copil care face muzica de la 6 ani. copil care e putin cam batran pentru varsta lui si care intinereste la tobe. lars ulrich nebun. uof. intr-o buna zi, acel “hi, i’m Flo” o sa vina. si daca nu vine…n-am pierdut nimic. ciudat, eu nu pierd niciodata nimic. nici macar vise.

cat despre tine, draga…recunosc, aveam nevoie de mai mult timp azi. de un hag muuuult mai mare si mai lung si mai puternic si de muuuuult timp ca sa-ti spun totul. eu stiu ca am multe sa-ti spun, dar o sa avem discutia inainte sa pleci, pentru ca trebuie sa pleci convinsa ca nu se intampla nimic. sigur, fara contact fizic for a while, dar nu ne incurcam noi de asa ceva. paragraf scurt, pentru ca am nevoie de timp fata in fata. doar…stii tu. mi-e rusine sa spun aici. si e cel mai mare argument impotriva obisnuintei.

m-am lovit cu cotul. doare in cot.

~ de downtownjesus pe septembrie 23, 2008.