lost.

da da da, ca in emisiunea aia sau programul ala sau ce pana mea e.

ma uitam pe hai faiv la voi. si-am gasit o poza. o poza simpla, cu care deja ma obisnuisem. ce m-a facut sa fac o criza de plans, stiti voi cum plang eu, niciodata la tragedii, doar cand imi aduc aminte de ele, si doar doua trei lacrimi completate de efort fizic si psihic, a fost o chitara. poza poza. chitara statea pe pat, intr-o poza, si pe o bordura de piatra intr-a doua. si…brusc, mi-am dat seama cat de aproape de zero sunt sansele ca chitara aia sa mai cante ceva asa cum o facea. acum, chitara aia canta pentru altcineva, nu pentru noi. si nici concerte In Sfarsit n-o sa mai fie, si nici n-o sa mai cantam Sosetica Mov juma de amfiteatru. si nici instrumente n-o sa mai caram vreodata si nici anunturi de concert nu vom mai lipi pe usi in liceu si nici emotii n-o sa mai avem. nici repetitii, nici aplauze pana amortesc palmele, nici bis-uri, nici laude. nici zile de nastere intr-o boema sala de repetitie, nici surprize, nici “la multi ani” zgomotoase, nici beri ieftine prin bodegi de cartier. si…nici tigari carate de unu la altu in dimineti al dracu de reci de iarna, in care era intuneric si va recunosteam dupa mers ) nici cadouri de craciun, nici bani stransi, nici cadouri de pe bestial care ne fraieresc, ca de! in poza pare altfel.

si da, stiu ca vor veni altii. dar anii astia raman ai vostri, pana la capat. si au fost…perfecti. pentru mine.

si d-asta poate tin la tokio hotel, pentru ca…sunt ca voi…ca noi. au o trupa si pentru muzica fac orice si viata lor e o continua tabara. asa era si a noastra.

pfu.

all the world i’ve seen before me passing by.

~ de downtownjesus pe august 26, 2008.