creier gol.

as avea nevoie sa vorbesc despre el, dar nu mai pot…adica pot oricand, da’ nu prea imi mai vine aici, acum…as vrea sa vina maine, printr-o minune…as vrea sa stam impreuna intr-un pat, nu m-am gandit inca al cui ar putea fi, si sa ma lase sa-i povestesc tot si sa-mi povesteasca la randul lui tot…asta as vrea sa fie acum, sa vorbim despre noi. nu despre celelalte lucruri importante din noi. despre noi. e da, asta chiar as vrea sa se intample…ma duc sa mai visez ceva, putin…si tot n-am gasit raspuns la commentu’ lu’ WW de la…nu mai stiu…ala fara titlu. am zis ca gasesc ceva, dar n-am ce. as vrea…as vrea atat de multe…nici macar n-as vrea sa se schimbe…poate pt ca in fond el nu e asa cum arata acum sau poate pt ca imi doresc doar sa am certitudinea fericirii lui, oricum ar arata ea. si poate ca niciodata n-o sa-mi pot imagina fericirea asta departe de noi, incluzandu-ma si pe mine in acest “noi”. si tot mai cred ca are nevoie de afectiune, ca asta l-ar face mai deschis, pt ca la urma urmei asta face iubirea din om, nu? ii da sens, il face sa zambeasca si sa se poarte ca un copil, sa se alinte si sa piarda timpul. si daca ar iubi…si daca…daca n-ar fi nimeni altcineva…da, ar fi dur rau de tot sa-l vad acum cu cineva. ar fi…nu vreau…sa vin la scoala si sa se fastaceasca toti, fara sa stie cum sa-mi spuna, sa ies in pauza ca de obicei ca sa-l vad si sa dau de ea, o fata, nici nu ma chinui sa mi-o imaginez. mi s-ar taia picioarele. da, cred ca asa ar fi. as cadea de-a dreptul, undeva, nu pe pamant, nici in subsol, ci de-a dreptul in prapastie, in abis, in centrul pamantului, intr-o pivnita intunecata, ascunsa, care mi-ar sufoca creierul, mi-ar lichefia corpul si mi-ar topi spiritul. ar fi…depresie totala din care nu vreau sa vad cine ar fi in stare sa ma scoata. si poate l-as privi totusi, mereu, cand e cu ea, cu o placere aproape sadica de a-l vedea departe, departe rau de tot, ca pe un spirit vechi de mii de ani de care am auzit odata, demult, dar despre care nu mai stiu nimic…l-as privi cu disperare, cand mainile lui le-ar atinge pe ale ei si cand i-ar zambi ei, cu resemnarea condamnatului la moarte cand priveste binecuvantarea preotului, perfect constient ca il asteapta iadul. si vad iar scarile facultatii…si da, am nevoie de tine.

~ de downtownjesus pe noiembrie 29, 2007.