Orbu/Radu/Avramescu cere poze. se pregateste sa plece, iar eu sunt prea batrana ca sa ma gandesc la un frumos cadou de plecare. asta-iarna, da, m-as fi gandit, m-as fi chinuit, as fi facut liste peste liste cu lucruri de pe bestial, as fi trecut prin foame si oprelisti pentru ceva care sa nu-l lase sa ne uite, absolut indiferent cine suntem noi, dar acum, uita-te la mine cat sunt de obosita. atat de obosita, incat ideea imi provoaca frig. si-atat. am sa plang pe 20, bine?

c’est la vie, mon ami. acu ce-o sa facem? trebuie sa mergem inainte, chiar si impotriva tavalugului istoriei, care calca totul in picioare si nu se intoarce niciodata inapoi. sau mai bine mergem in spatele lui. (moment de Moromete)

noua mea relatie cu Dumnezeu ma jigneste, ma cutremura si ma revolta. am uitat de Ai in periplul starilor mele de nervozitate, am uitat de Ai in ultimele zile de scoala pentru ca eram prea sfarsita, am uitat de Ai in timpul bacului pentru ca…nu stiu de ce, am uitat sa-i fac loc sa intre dupa mine, am uitat sa-i tin usa si sa nu-l mai tarasc prin noroi. dar e la fel de bine sa mi-l imaginez tolanit pe canapea rasfoind o carte imaginara pe care nu o am inca, asa cum e la fel de bine sa-mi imaginez ca a rasuflat usurat azi, cand am reusit dupa mai mult de o luna de suferinta sa adorm la pranz. cred ca s-a asezat pe parchet langa mine si mi-a mangaiat parul (pentru ca momentan nu face nimeni altcineva asta si pentru el) si a zambit albastru pentru ca eram bine. de fapt, a avut parte si de cateva grimase, pentru ca somnul meu nu a fost tocmai linistit, dar asta e deja detaliu, parte din fisa postului (aham). problema e ca n-am mai vorbit cu Dumnezeu de mult, desi l-am rugat sa ma ajute, dar eu in locul lui nici nu m-as uita la mine, asa ca i-am cerut cu jumatate de gura si cu o vina destul de violenta, care nu s-a transformat insa in nici un fel de gest de recunoastere a doua zi. ma simt vinovata, dar prea batuta in cuie ca sa actionez cumva si in exterior. bine am mai fost, muzica buna am mai ascultat, literatura de calitate si arta am mai zarit, deci pot sa spun ca nu mi-am pierdut legatura chiar de tot, dar lipseste, recunosc, bucata aia de sarma a noastra, aproape personala. cred ca…n-am mai fost de mult fericita. da, asta cred ca e. beneficiez de o realitate zambitoare, un copil frumos, un domn rocker, un soare ingamfat, un prieten vechi, un parfum cunoscut, dar nu sunt (inca) destul de libera sa ma bucur de ele. asa cum stiu eu sa ma bucur de ele. in schimb, mi-am luat salopeta. how about that?

postul asta e scris prost. intr-o noapte, tiganul de la colt a iesit in fata portii cu acordeonul si mi-a cantat pana m-a adormit. m-a fermecat.

pentru ca Flo s-a desteptatit (de plictiseala) si a inceput sa-l citeasca pe Razvan Exarhu, care este un nene destept care naste in pustoaica de mine numai sentimente de profunda admiratie si respect. si pentru ca m-am apucat sa-l citesc din scoarta in scoarta (uneori imi place sa vad cum se poarta si cum vorbesc adultii, ca sa-mi dau seama daca am sa ajung vreodata ca ei; daca e sa fiu adult, vreau macar 10% din Razvan Exarhu), simtesc nevoia de a-mi exprima vechi simtaminte de patriotism ne-sec, ba chiar foarte vioi.

de ce n-as pleca din Romania (eu, copil tanar, generatie post-decembrista din varful firului de par pana in varful degetelor de la picioare, care in plus nici macar n-a iesit din tara, ba chiar si p-asta a vazut-o la teve, prea putin in realitate):

• pentru copilaria la tara, cu care ma mandresc cui are rabdare sa ma asculte. pentru tot ce inseamna taranul (fara “roman”, mi se pare ca pe ai lor ii cheama altfel si foarte bine ca-i cheama altfel, ca n-au legatura cu conceptul), pentru calul, vaca, pisica, purcelul, cainele, oaia, gaina, curca, bibilica, rata, soarecul, fluturele, albina, vecinul din dreapta, vecinul din stanga, vecinul din fundul gradinii, CAP-ul vechi, grajdul, campul, porumbul, mancarea, porumbelul, vita de vie, soarele de Baragan, caruta, nucul, fantanile cu nume si istorie, inginerul, fierul, sapa, jugul, hamul, fanarul, ceapa, florile, bradul de pe alee, matura, cimitirul, biserica noua (sau veche), gara, cooperativa, colacul, cozonacul, iarna, lemnele, zdrentele, scartaitul usilor, praful de pe ulita, garla, pescuitul, hambarul si orice altceva i-ar mai trece unui om prin cap cand spune sau aude “ma duc la tara”;
• pentru tata si povestile lui de cand era mic, pentru problemele de familie, pentru mosteniri si secrete a la Madame Bovary, pentru bunica in viata si bunicul mort, pentru rudele din cimitir pe care nu le-am cunoscut, pentru verii de-al doilea ai bunicului si pentru reteaua imposibil de deslusit de rudenii ce se intinde deasupra a 4-5 sate invecinate;
• pentru anul de gradinita facut la tara, adunat intr-un singur tablou cu soare (eu pe ulita cu gradinita, mamaia la colt facandu-mi semn cu mana sa ma duc, geanta rosie pe care o mai am si acum, in care aveam un sendvis cu unt si cu magiun de prune si magarii de la poarta taranului care statea langa gradinita), gradinita unde nimeni nu mi-a luat scaunul, nimeni nu m-a privit de sus sau de jos, unde nimeni nu stia ca eu stau la buzau, ca vreau sa ma fac cine stie ce cand am sa fiu mare sau ca am acasa casuta de papusi. nu, ne fugaream unii pe altii printr-o iarba inalta si aproape orbitor de verde  fara cea mai mica umbra de discriminare;
• pentru gradinita din oras, unde l-am cunoscut pe mircea (asta e punctul in care imi simt privirea emotionata, shhhh) si pe corina si pe ionut si pe juru si pe dibu si pe denisa si pe claudia si pe mira, oameni pe care ii cunosc de…14-15 ani. locul unde dibu mi-a luat scaunul, unde ne intreceam in cuburi si in cantecele intr-o limba pe care nu o intelegeam, unde am imbracat prima data un presupus halat de doctor, unde nu ma oprea nimeni sa port fusta, unde toti eram frumosi, fericiti si inca neratati, pentru ca eram copii. si iarba inca mai era inalta si verde, pentru ca gradinita era veche, desi asta a fost momentul in care verdele a inceput sa nu mai orbeasca;
• pentru scoala nr 1, de pe bulevard, la distanta de 3 minute de casa, unde ne-au lasat ce ne-au lasat sa ne copilarim, dar ne-au injectat in doze mici, dar sigure, inceputul unei constiinte. unde plangeam pentru ca nu stiam sa facem probleme de miscare (in afara de liviu), unde fetele duceau un razboi continuu cu baietii, iar baietii duceau un razboi continuu cu niste monstri inventati de la care invatau totusi engleza (si iata, andrei serban pleaca azi in anglia, la o facultate de-a lor, uitand de unde a invatat primele replici), unde se purtau obsesii pentru Animal X si 3 Sud-Est, ca si tatuaje, abtibilduri si ghiozdane cu Spider-Man, unde Doamna Belu lua pastile multe (pentru ca viata m-a dus numai in clase cu probleme, unde eu si prietenele mele, una pe rand, faceam nota discordanta prin retragere) pentru ca baietii se incaierau, fetele vorbeau intruna in timpul orelor, iar ora de desen se termina intotdeauna cu tipete si urlete pentru ca robert varsase apa pentru acuarele pe uniforma casandrei (de care ii si placea);
• pentru clasa mea a 8-a. pentru taberele de matematica, in care numai noi stiam de ce ne duceam (si nu, nu eram matematicieni, nici pe departe);
• pentru clasa mea a 9-a, cand nu stiam unde e baia fetelor, unde e cancelaria, de ce cladirea asta are atat de multe scari si ce e cu usa aia din fata pe n-aveam voie sa intram. clasa mea a 9-a, cand nu recunosteam decat 4 chipuri, dar imi placea la nebunie parcul, cand curtea scolii era imensa si aia de-a 12-a ingrozitori. cand profa de mate avea (ca si acum) par perfect, dirigintele era incantat ca o ia de la capat, iar directorul nu avea fata. cand nu stiam mai nimic.
• pentru ceilalti ani de liceu, despre care am tot vorbit si despre care n-am sa mai vorbesc atat de des din toamna, pentru fiecare zi din cele 365×3, pentru fiecare descoperire, fiecare sistola, fiecare zambet si fiecare privire la care ma pot gandi acum. pentru cei pe care nu i-am cunoscut, pentru primul “buna” oficial spus pe rand, pentru vise si cosmaruri care stricau sau luminau ziua, pentru orasul asta mic si stramt, in care au incaput, ca prin minune, toate lumile noastre.
• pentru bere. pentru prune si cirese luate din pom. pentru strazi prafuite si asfalt topit. pentru muzica. pentru cunostere indirecta, prin voci, acorduri si versuri. pentru poezie urbana, dar si neomodernism discutat pe o banca. pentru parcurile multe, pentru concerte, pentru nopti. pentru casele din 23 august, pentru gara, pentru Felinare, pentru Bel Ami, pentru cercul neintrerupt de plecari si reveniri, de sfarsituri si de inceputuri, pentru ciorne de relatii, pentru teze, teste si ascultari, lucrari de laborator, disectii si manuale, pentru ceai, colinde si cantece patriotice, pentru tricourile negre, spitalul judetean si municipal de la Ramnic, pentru case vechi si darapanate, scari de bloc unde te ascunzi de ploaie pentru ca niciodata n-au usa inchisa, pentru formatii mai under decat underground, pentru cel mai bun prof de chitara, pentru cele trei tari romanesti, pentru anticariate, pentru manga aproape imposibil de cumparat, pentru mese de lemn, terase de lemn si limbi de lemn, pentru prajituri, pufuleti si seminte, sticle de Cola la doi litri, bikeri si skateri la fel de underground, apele murdare si tasnitorile defecte, pentru prestigiu si cer. si celelalte pe langa care am trecut ca vantul, pe care nu le-am vazut pentru ca eram ocupata sau pentru ca nu vroiam sa le vad. sau poate ma tinea cineva de vorba.
• pentru mine. pentru ca tot ce am fost si sunt eu e aici, in interiorul gardului de sarma care reprezinta granita tarii. si daca bucati din ce sunt eu pleaca in Canada, Anglia sau Austria, ele lasa loc unor spatii nu tocmai goale, pentru ca amintirile acestor bucati au in spate acelasi peisaj romanesc. chiar si amintirile imi sunt romanesti.

se prea poate ca toata lumea sa aiba ce am spus mai sus. se prea poate sa nu fie mare diferenta intre romania si america, poate doar de nume si de istorie pe ici pe colo, se prea poate sa exagerez si sa fiu prea tanara ca sa-mi dau cu parerea. dar nu-mi pot planta radacinile in alt pamant.

cand o sa inceapa urmatorul sezon de “copiii spun lucruri traznite” am sa fiu in alt oras, in alta camera, in alt pat, cu alt monitor, alt frigider, alta fereastra, alt balcon, alta priveliste. alte rafturi, alti cercei, alte bilete in portofel. cu card (eu?), cu parinti plecati, cu o garsoniera (numai a mea?), cu alte obligatii (medicina?). cu tine (si dintr-odata toate celelalte noutati nu mai par atat de inspaimantatoare).

urare

nu, asta era doar ca sa va spun noapte buna. noapte buna, deci. succesuri si in continuare. ma bucur ca v-am nerevazut la fata, dar salutat virtual. noapte buna, ziceam, pentru a treia oara, desi prima era doar o intentie. adica doar va anuntam ca vreau sa va spun noapte buna, deci nu e propriu-zis o urare de noapte buna. uite, asta e a treia: noapte buna. sau a cincea?

intrebare

pot sa-l pun pe Damian la blogroll? sa-mi raspunda cui ii bazaie musca de pe caciula.

nu stiu cum dau de cartile astea. le-am prins la anticariat inainte sa le cumpere alta copila, ca mine, din alt cartier al orasului astuia de provincie, le-am ochit pe rafturile curate si tacute din biblioteca judeteana pentru ca aveau coperta portocalie sau aratau ca niste Biblii cu cartonul lor negru si fasia de material care le tinea loc de semn de carte, mi le-a cumparat mama dintr-o nevoie brusca de a-si lasa amprenta pe mine prin cartile mele sau le-am primit intr-o oarecare zi frumoasa de impartit cadouri. eu nu le aleg niciodata, pot sa pun pariu ca cele pe care le ofer eu cadou n-au niciodata acelasi impact ca cele pe care le primesc. uneori am impresia ca ele ma aleg, intr-un fel sau altul. ceva, undeva trebuie sa se alege de o parte de Flo. chiar daca e doar un cuvant, imagineaza-ti, uneori e doar un cuvant, un cuvant simplu, cum ar fi…ce sa-ti spun? “salcie”, “mansarda”, “chihlimbar” sau “inel”. e un cuvant care imi aduce in cap un moment, o fotografie, un parfum simtit, cu atata violenta incat uneori ajung sa arunc cartea pe masa. pur si simplu, pentru ca are acel cuvant, fix acel cuvant, si nu altul. ajung sa o arunc si atunci cand actiunea capata un miros mult prea pregnant de trecut, si crede-ma, la cartile pe care le termin si care-mi sunt dragi, mirosul ramane imprimat in mine zile bune si ma face sa fiu melancolica si sa pun cartea in ghiozdan chiar si dupa ce am citit-o, pentru ca am impresia ca daca o las acasa are sa se vestejeasca ca frunzele de toamna din sertar si are sa se farame si stii ca pentru mine trecutul e drog, e drog si eu refuz sa fiu o drogata ordinara, intelegi? refuz sa fiu asa ceva si totusi, pur si simplu, sunt zile si mai ales carti tampite ca astea, pe care in zilele mele heavy metal le cataloghez drept ratate si adolescentine, uitand ca eu n-am de fapt decat 12 ani si chiar daca mi-am asumat probleme de 19 ani, eu nu pot sa prind din urma diferenta asta de 7 ani…”elevul Dima dintr-a saptea”, unde liceenii se duc sa bea nu in carciuma, ci intr-un loc special, al lor, de la subsol, cu pereti de piatra si aspect de pivnita, la nenea Iancu, unde cunosc chelnerul si fac cheta pentru un pelin si o friptura de vacuta. “orasul cu salcami”, unde mihail sebastian scrie pur si simplu fantastic, nici n-am cum sa-ti explic in cuvintele mele bolnave si putrezite cum aseaza omul ala cuvintele in emotii vii, unde 4 oameni, doi baieti de liceu si doua fete de pension, impart o relatie ciudata de prietenie-iubire, tacuta si nascuta din vointa proprie, independenta de ce vor ei, se naste singura in timp ce stau impreuna ore lungi de iarna in fata sobei, fiecare facand altceva si totusi simtindu-i pe ceilalti intr-o comuniune ciudata de ordin cavaleresc secret. am aruncat elevul Dima dintr-a saptea intr-o noapte pentru ca ajunsesem in punctul in care domnul Dima, ca un adevarat individ de sex masculin (caruia nu, impulsurile care declanseaza reflexele sexuale nu e musai sa-i ajunga la creier, se descurca foarte bine si fara, nu e ca si cum trebuie sa gandeasca sau sa simta cu cine si-o trage), se culca cu o fata (usoara ca pana, am putea spune metaforic), desi o iubeste pe Lotte, asa cum poate iubi un licean, desigur, dar iubeste. mi-a amintit de el mult prea mult si n-am putut opri violenta reactiei spontane, desi am mai citit vreo doua duzini de pagini de-atunci. “Lorelei”, care e mult dincolo de limita mea de dulcegarie (care apropo e foarte darnica), in care domnul acela, nici nu mai stiu cum il chema, avea un nume ciudat si mi-e lene sa ma uit acum, avea parul alb, desi era tanar. avea parul alb si-l chema Catul ma, asa-i? Bogdan Catul. eh, il chema Bogdan Catul sau Catul Bogdan, avea parul alb si mie imi arata a domnitor, acesta fiind singurul motiv pentru care nu i-am spus niciodata lui Teodoreanu ca romanul ala al lui e praf ca roman, desi poezie ar fi iesit in mod clar capodopera. Ultima-intaia, stiti voi la ce ma refer, avea bucata aia de poveste in care ea devenea din copil blond si frumos o “doamna”, o cucoana proasta care vroia ca barbatul de langa ea sa danseze bine si sa aiba costume la moda. nu spun ca asta e esenta cartilor astora, cartile astea care ma imbolnavesc pentru o secunda sau o zi, sunt doar amanunte, dar o Doamne niste amanunte atat de agresive incat ma surprind avand nopti in care derulez filme pe care subconstientul meu se laudase ca le uitase si pe care constientul chiar le uitase. si pana la urma, cu cine dracu seamana Bordeianu? (enigma veche, de la inceput. bordeianu, in telenovela si in emisiuni teve – nu in piese de teatru- seamana cu cineva. cu cineva pe care eu il cunosc foarte bine, dar pe care nu l-am gasit nici acum. hai serios, tu, care ma stii cat de cat, cu cine seamana Bordeianu? imagineazati-l spunand “hai ma” si facand un anumit gest cu mana si cu antebratul impreuna, facea asta tot timpul. work with me here, it’s killing me at this hour of the night)

stiu ca te doare si postul asta, pentru ca te doare fiecare bucata de trecut care ma mai supara sau enerveaza, doar ca am avut o explozie. sunt nevorbita, nescrisa, necitita de prea mult timp si am impresia ca pierd o multime de lucruri din evolutia mea in luna asta si jumate de bac si de admitere. am deschis calculatorul numai si numai ca sa scriu postul asta, aveam nevoie sa vorbesc si nu puteam sa vorbesc decat despre asta, pentru ca e cea mai recenta senzatie. vezi cat sunt de nevorbita? vezi cate explicatii simt nevoia sa dau?

ma bantuie: Reamonn – Josephine acu ce vrei, sa-ti explic de ce? nu stiu. taci.

Josephine

Ascult Reamonn si ma simt ciudat. mi-e dor mult, de mult, pentru mult timp, de mult timp. “mult” e cuvantul de pe ordinea de zi azi.

nu stiu de ce ai impresia ca stii cine e un om al carui blog il citesti. n-ar trebui sa ai impresia asta, stii ca e mult mai mult decat randuri, litere si poze, dar tot nu scapi de miraj. si cand ma intalnesc, din variate motive, cu oameni pe care ii stiu de pe blogurile lor, imi vine sa zambesc si sa ma tin dupa ei. sa zambesc complice, pentru ca eu stiu lucruri despre ei pe care restul lumii nu le stie (stiu care sunt sansele sa fie cu adevarat asa, nu ma loviti) si pentru ca simt nevoia sa fiu sigura ca sunt asa cum apar pe blog. si-atunci ma holbez, dar eu cred ca ei nu observa, ca m-am specializat de la un timp incoace.

trebuie sa-ti multumesc pentru Asimov, mi-a fost de ajutor la engleza. si lu tache tre sa-i multumesc pentru stargate, desi l-am vazut singura. a fost frumos sa scriu despre lucruri dragi, cum ar fi Jack O’Neill (de care mi-e dor, domle), col Mitchell si domnisoara Vala. mi-a facut placere bacul oral, acu sa vezi distractie cu scrisu. ma simt ca la olimpiada, unde mergeam (la cam toate cate puteam si ma pricepeam cat de cat) doar ca sa vad niste oameni frumosi, o scoala noua si o parte noua de oras. asa se face ca mi le amintesc dupa scoala si dupa oamenii din fata sau din spatele mele, cu care am comunicat, dar niciodata reintalnit.

m-am obisnuit sa nu fie vacanta de pe 11 iunie, sa traiesc cu impresia asta nebuna ca n-am terminat inca scoala si ca oamenii din viata mea sunt aceeasi, ca in fiecare zi a saptamanii cand ma trezeam la 6 sau la 7 si 20 ca sa beau ceai si sa plec, pe ploaie, ninsoare sau racoare. nevoia de a mai merge la scoala se materializeaza subtil, fara sa-mi dau seama, si mi se pare normal sa fac exact acelasi drum pana la liceu, sa ma intalnesc cu exact aceeasi oameni si sa vad exact aceleasi lucruri in fiecare zi. pana intr-o zi cand “exact” se va sterge si am sa ma trezesc ca brutaria are sa fie inchisa, magazinul de stofe si tesaturi transformat in magazin de bijuterii, iar gradinita devenita sediul Protectiei Copilului. aleatoriu spuse, evident, dar e sigur ca intr-o zi n-am sa mai recunosc drumul asta. nici pe cel spre Scoala 1, ale carui senzatii deja le-am uitat. cum mai trece timpul, domle…

pentru ca tocmai ce am facut loc pe raft elevului Dima dintr-a saptea, trebuie sa va spun ca mama mi-a facut o frumoasa biblioteca pentru facultate, ca sa nu-mi fie prea dor de-acasa. sunt mandra de ea, asa rosie cum e ea, adica biblioteca, pentru ca mie imi plac si cartile noi care miros a benzina si a cauciuc, nu doar cele vechi care miros a praf si a parfumuri straine.

s-a inmultit blogroll-ul, ca sa-mi aminteasca de deschidere spre nou. pentru ca n-am mai avut un contact profund cu rock-erii de la Top, ma gasesc azi, din nou, toleranta si deschisa, cu idei liberale, cum ca nu trebuie sa fii de-al nostru ca sa fii bun si frumos. stiu ca imediat ce am sa intru in felinare (probabil dupa bacul scris la romana) am sa-mi umplu iar capul cu “this is the life”, dar deocamdata sunt dispusa sa accept si alt fel de conversatii si de priviri pe langa mine. din pacate, romana ma tine inchisa atat in casa, cat si in cap. dar s-a inmultit blogroll-ul, si asta ma bucura interesant de mult. (nu ca as merita sa-mi citeasca lumea balivernele, dar intotdeauna e frumos sa descoperi ceva-ul din spatele unui chip cvasi-cunoscut)

simt nevoia sa ma corectez tot timpul. am ramas cu porniri de genul “eu cand ma intorc de la scoala ma uit la Stargate” sau “ne vedem la poarta”, care sunt imediat corectate, nu fara intepatura de tristete, cu “aaaa eu ma uit la Stargate de la 2″ sau cu “adica nu, nu la poarta, hai pe platou ca n-are rost”. nu ma mai duc la scoala, nu ma mai intorc de la scoala, nu mai asteptam pe nimeni la poarta, iar C-ul nu mai iese la 1 si nu mai are sportul dupa noi tot timpul. nu trebuie sa ma mai duc marti la sport ca nu-mi mai pune nimeni absente si nu mai dau teze pentru ca nu-mi mai incheie nimeni medii. sunt ocupata, nu zic ca am timp sa stau sa ma gandesc, dar nu ma obisnuiesc cu ideea ca nu mai am obligatii. si mi se face dor de…profi. chiar si de aia rai, care ma enervau. mai vreau un film la istorie. mai vreau sa fiu ascultata la istorie. carmen draga, vino de ma asculta la istorie. dar, cum 22 iulie are o aura de lumina parfumata, abia astept sa se termine si povestea asta. si sa incepem una nou-nouta, lucioasa si lustruita.

Niţu Andra Florina, 9F, 10F, 11F, 12F. profil real, specializarea Stiintele Naturii (popular, pe tarla, Biochimie). numarul 19, apoi 21 la catalog.

P.S: ma simt atat de bine incat ascult Iron Maiden. eh?

trebuie sa va povestesc, ca altfel nu-mi intra Iona in cap. si poate explodez, dar asta doar asa, ca accesoriu.

este joi, azi marturisesc ca n-am facut mare lucru. dar de trei zile citesc si citesc si citesc povesti straine despre cartile mele dragi, pe care le-am iubit. le-am iubit, inainte sa ma intrebe banu despre ce e vorba in ele si inainte sa ma judece un profesor strain dupa ce cuvinte fantasmagorice folosesc. nu stiam ca romana ma poate enerva atat de rau, habar nu aveam, nu stiam ca ma poate face sa las pe repeat o piesa oarecare, doar ca sa am o voce de fundal care sa ma faca sa cred ca nu sunt singura in problema asta, nu stiam ca am sa ajung sa nu mai pot dormi la pranz (eu, care fara 11 ore de somn adunate pe zi eram nevricoasa), asa cum nu stiam nici ca are sa ma impiedice sa mananc o amarata de felie de paine. nu pot spune ca au fost chiar cosmar, pentru ca nici nu stiu bine ce-au fost, nu-mi amintesc decat operele despre care am citit in fiecare zi, pentru ca in afara de vorbit cu tine pe ici pe colo n-am facut nimic altceva. ma enervez, stiu ca-mi lipseste logica, si mi-e dor sa fiu calma. mi-e dor sa stau degeaba fara sa-mi fie rau din cauza asta. mi-e dor sa fiu…bine. si de la faptul ca a fost atat de greu sa repet romana am ajuns, desigur, sa ma gandesc ca n-am sa termin medicina, ca am sa ma las de sportul asta (extrem, se pare) si am sa-mi iau lumea in cap din anu’ doi cu cine stie ce facultate normala, ca am sa-mi ratez o minunata cariera de psihiatru pentru ca eu insami n-am toate tiglele pe casa. deci mi s-a facut frica de toamna, desi de fiecare data cand mi se face frica apari langa mine si amintirea mainilor tale ma face sa cred ca totusi nu are cum sa fie atat de rau, nu-mi trebuie decat putina nesimtire intr-ale socialului pe care o pot, la o adica, obtine. si-atunci, vreau sa termin aici. si vreau sa fiu buna la ceva, cu adevarat buna la ceva, in viata. am sa ma pricep si-am sa-mi acord cu generozitate mici scapari in ale fericirii simple, si-am sa-mi fortific nervii, desi cu sistemul digestiv inca nu ma inteleg. mi-e ingrozitor de frica, dar intr-un fel sau altul banuiesc ca am sa reusesc, totusi. trebuie doar sa le iau pe rand si sa scap de ele. corect, corect. wish me luck si iertati-mi criza. se mai intampla si la case mai mari.