Uitasem sa va arat asta, din seria “Nu ne-a mai ramas decat umorul”.

Om ingrozitor sunt. Sunt. N-am invatat nimic bun din “Varvara”. Yiddish Metal seemed a lot more interesting. Bere neagra, Dunhill negru, zapada siberiana. treburi, nu propozitii.

Cel  mai bun moment al zilei? Sa gasesti in fundul hard-disk-ului doua piese zdrobitoare pe care nu le stiai. De-aici incolo nu mai “repeat”. Una dintre ele se numeste un fel de “Cade zapada” (chiar mai mult, “viscoleste”). Si cu asta vine al doilea cel mai bun moment al zilei. Si sotiile, desigur. Si manga asta tot timpul buna. In general, lucrurile vechi, verificate si mai ales comfortabile. Mica Siberie, mica Neva, mic radio, mici vise. Cat sa nu puna prea multa presiune, cat sa nu arda prea multe lemne, cat sa nu bea prea multa bere. Si Florian Pittis, printre picaturi. Si o rugaciune scurta: “Traiasca Regele!”. Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra. “Visualization” hipnotice din Winamp. Un fel de trezire, dar nu stiu ce era adormit. N-am invatat inca atat de mult. Sigur e de la zapada, tot timpul mi se intampla lucruri misterioase cand e zapada. Alternosfera, poate ruseste. Nu Luna Amara, nu stiu ce-i cu mine. De azi sigur nu mi se mai intampla lucruri rele, tot de la zapada. Volga detronata de ZIS 110, limuzina lui Stalin. Fata baiatului cu tricou Korol i shut de la Alternosfera. Nu-mi vine sa scriu, nici sa vorbesc. Imi vine sa ascult. Intr-o luna. Masina? Suzuki de plastic. Tot pisici, tot case Ikea, poate ATI sau poate tot Psihiatrie. Florin Piersic jr (cel scump), adorabil. De ce dintre atatia oameni rai si inutili, moare Emil Hossu? De ce numai “Jos Basescu!”? Si cu Mircea Badea e ceva gresit, asta e clar. Prea nu mai are inima. Revista Fundatiilor Regale. Lucruri anapoda, nu stiu ce-i. Un post, poftim

Oricat de nesanatoasa ar parea firul asta de relatie, n-o pot intrerupe sub nici un chip. Nu atata timp cat se mai petrec astfel de mutari. Cand e 1:52 am si nu ma pot gandi decat ca mai am 4 ore si 52 de minute de dormit si asta e deja mult prea putin ca sa functionez maine, ca sa aud sufluri si batai, sa retin viermisori sau orice ceva legat de igiena mediului; asta ma face sa ma simt mizerabil pentru ca, sa fim seriosi, nu fac mare lucru in afara de scoala. Scoala ar putea sa fie my “supergirl” thing, lucrul acela masurabil la care pot sa ies pe plus, indiferent cate linii trag si indiferent cine le trage. Fara “sa vezi”, fara diferente intre “pentru ca vreau” si “pentru ca pot” sau “pentru ca nu pot”, fara el sau ea sau ei sau orice altcineva; as putea fi “eu” si “bine” intr-o ecuatie cu solutie numar intreg si pozitiv. Si-n plus, aproape niciodata nu se ramane in stadiul asta, se cresc ramuri noi si-apar muguri si frunze noi si te trezesti nu stii cum cu un ditamai ficusul salbatic care ameninta sa te sufoce, sa-ti ia lumina si sa te oblige sa dormi intr-un bordei sub pamant.

Si-atunci mai incerc o data reteta, un “Серебро” acustic, repetat cat e nevoie. Primele sunete, nu stiu daca e un singur cuvant sau doua sau trei, dar stiu ca e vorba de o blandete nesfarsita si de o imbratisare atinsa de un fior argintiu, de teama ca ar putea fi, intr-un fel sau altul, ultima. Si atunci dau afara aerul imbacsit si incerc un altul, nou si intotdeauna surprinzator. Asta miroase a zapada necalcata, a iasomie si a casa locuita de cineva drag. Miroase a imbratisare de prieten. Il mai schimb si la a doua repetare, si la a treia, si la a patra, pana cand uit sa numar si mi se face somn, somn linistit si imbunat, intr-o casa locuita de cineva drag si dupa imbratisare de prieten. Desi nu da gres niciodata, nu scap de stralucirea rece a acestei mici realitati, intepatoare ca varful unui pumnal de argint jignitor de bine ascutit: de luni de zile, oamenii cei mai apropiati de mine locuiesc la Moscova, nu ma cunosc in absolut nici un fel si nu ne-am putea intelege nici macar prin semne. De obicei adorm cu gandul ca mi-am pierdut, totusi, o buna parte din minti. Ma intreb daca era totusi inevitabil.

A inceput sa ninga pe front.

Ia, poftim, tristete ca-n vremurile bune:

De la un timp incoace, de cand cu asteptatul si cu idealurile, imi tot amintesc de ziua in care am ales sau mi-am impus sa continui anormalitatea. Ziua aceea pe care nu si-o aminteste nimeni altcineva, care a venit dupa trei zile in care am visat la reconstructie, luand problema “iubire” de la capat si cu algoritm, fara artificii de calcul, dupa acele trei zile carora le-ar fi putut urma o relatie asa si-asa, apoi inca una mai asa, si-apoi alta si mai asa, pentru ca in cele din urma una sa fie apropiata de bine. Nu faceai absolut nimic in ziua aceea, veneai de undeva si mergeai undeva, printre niste masini de teren suspendate in chip de reclama, pata neagra sub soare neschimbat, totul absolut neshimbat. Nu mai stiu de mult cat e dor de tine si cat e dor de mine, dar in bucatica asta totul e clar: mi-e dor de mine atunci. Mi-e dor sa privesc oameni, sa ma doara si sa simt ca ma inchid. Era (si este inca, multumesc lui Dumnezeu, desi respingator de rar) ca si cum as fi avut un fermoar, din crestet pana in calcai, care se inchidea, dinte cu dinte, de sus in jos, numai atunci cand te priveam. In rest, stateam deschisa ca o carte groasa si plictisitoare, urla vantul, ma loveau crengi si pietre, se-adunau mucegaiuri si ciuperci, dar atunci cand ma inchideam, desi scartaiau dintii fermoarului a durere si a trecere, eram adapost, foc in soba si muzica. Nu-i povestea aia veche si tocita despre omul care initial era intreg si al dracului, motiv pentru care l-a taiat Dumnezeu in doua si l-a lasat sa se caute toata viata, uneori chiar si 9, daca are atatea; nu-i prostiuta asta facuta sa ne linisteasca singuratatile, cum ca el e acolo, dar nu l-ai gasit inca si ce-i al tau e pus deoparte. Sunt un fel de intreg, sunt continua acolo in spate, nu schiopatez si nici n-am defecte de vedere; imi lipseste fermoarul, atata tot.

Radioul acesta rusesc, piesele astea adunate si amestecate, oamenii astia fara fata, fara nume, fara poveste, care ies asa din oala aleatoriu, fara sa-i vreau neaparat sau sa-i cer neaparat, mai strang din fermoar. Bi-2 a inchis niste dinti, chiar daca prea putini, poate nu potriviti intrutotul, poate nu acolo unde sunt gaurile cele mai mari. Bi-2 aduna lucrurile acestea lepadate si triste din care se mai hraneste anormalitatea mea: o prietenie fara sfarsit, din liceu pana la 40 si ceva de ani, putrezi de bogati, ametitor de cunoscuti si adorabil de fericiti; o Varvara pe care ai iubit-o atat de mult incat ai plecat s-o cauti prin tari straine si cand ai gasit-o maritata nu te-ai impietrit si n-ai taiat capete, ai scris doar o piesa; o lupta dusa din convingere, nu din obligatie; un razboi abandonat tot din convingere (pentru ca soldatul a inteles ca o lupta cu adevarat castigata e cea care ajunge sa nu mai fie purtata); o intelepciune necaracteristica varstei, care i-a facut sa inteleaga ca nu acela e momentul potrivit pentru muzica lor, continuata cu descoperirea momentului potrivit, chiar si dupa 6-7 ani; rock’n'roll-ul se impaca si cu sotia frumoasa si cu copiii, simplu, fara dezintoxicari si usi trantite. Facem revolutii si cantam despre pierderi in argint si ferestre de la care se vad paduri si lupi plecand.

Ca la Andrei Makine, cu femeile care asteapta, care iubesc mai mult de trei zile, care iubesc si tari, si idei, si revolutii, nu doar barbati.

Dincolo de dintii de fermoar, Nashe Radio nu-mi aminteste de nimic altceva in afara de mine. Eu, creatie proprie, cusuta si decorata cu mainile si cu vorbele mele. Ma vantur eu destul prin trecut, n-am nevoie sa ma impinga si City FM pe drumurile alea prafuite.

Si-apoi mai e Andreea, care e dovada mai palpabila decat Andrei Makine si mai aproape decat Bi-2 ca loialitatile mele au o sansa si pe asfalt, nu doar pe presul de langa pat.

Un domn, Florin Constantiniu, acad., este de acord cu minunata mea minte luminata, chiar in revista “Istorie si civilizatie” (pe care Mihai mi-o livreaza constant, din motive de rudenie cu persoane implicate in studiul Istoriei), cand spune ca “singura sansa de salvare este restaurarea monarhiei”. E e e? Sunt, stiu. Are si niste argumente frumoase si asemenea alor mele, despre care am sa va povestesc eu altadata, ca asta e politica si nu merge in ajun de Sfant Nicolae. Dar sa discutam despre asta, ca ma mananca.

Cand mi-a facut mie Andreea iubita cutie Bi-2 ea mi-a zis ca i se par rusii tristi si eu n-am putut sa-i demonstrez ca nu-i asa nici cu Shambala, nici cu coperta de album vesela cu masinute. Acuma, dezvoltam putin, desi voi nu stiti, ca n-ascultati rock rusesc. Saaau daca ascultati, il ascultati pe-acela gresit. Rusii sunt veseli asa cum numai oamenii tristi pot sa fie. Rusii (eu zic ca si noi semanam putin cu ei), din ce imi dau eu seama in muzica, sunt napaditi uneori de tristete; motive nu le lipsesc. In timp ce altii toarna alcool, merg in Ibiza si danseaza pe mese, rusii isi lasa tristetea sa se plimbe alene prin paduri intunecate, sa verse lacrimi sau sa ofteze adanc, scriu o piesa, o canta pana adorm si-apoi se trezesc nepasatori. Nepasarea e primul pas spre vindecare. Urmeaza apoi veselia debordanta, fara limite, cu ranjete si sarituri, (nu cu zambete senine bleu Mediterana), chiote, rosu, vodka, frig muscator si miros de brad si invartit in cerc, pentru ca esti conducatorul propriei tale vieti si ai in mana fraiele propriei tale libertati. nimeni nu stie sa danseze mai frumos decat sclavul liber. Rusii sunt deopotriva oamenii tacerii si ai fluierului. Sunt veseli cu adevarat, tocmai pentru ca au sange pe incheieturi.

Sunt o vacuta ingrozitoare si-am uitat ca pe Andreea o cheama Andreea. Si-mi pare rau si sufar si sper sa ma ierte. Imi pun cenusa imaginara in cap. (La multi ani, totusi. Sa nu-ti strice nimeni si nimic, niciodata, linistea binevoitoare si molipsitoare >:D<)

In lipsa de televizor nu mi-am dat seama decat pe la 4 ca-i 1 decembrie. De 1 decembrie m-am plimbat alene prin Bucuresti, intai prin Berceni si-apoi pe Splai. N-am vazut defilari. Am vazut, in schimb, elevi de liceu militar intr-un autobuz comunist trist. Am vazut al doilea om cu adevarat frumos, in metroul spre Eroilor. Dar asta azi m-a suparat foarte tare, motiv pentru care am schimbat traiectoria si-am dat o fuga prin Cotroceni, sa trag cu ochiul in casele unor oameni. Am mai vazut si multi catelusi frumosi. Si masini frumoase, dar asta se vede foarte des daca vrei sa te uiti dupa ele. De 1 decembrie mi-am promis inca o data ca nu abandonez nava, nici cand ne-o ajunge apa pana la gat. Se poate sa-mi fi fost dor de multi oameni de 1 decembrie, dar cel mai si cel mai mult mi-a fost dor de tati si de Dina. Si mi-au placut steguletele de peste tot. Si-am sa vad un film romanesc dupa ce adoarme toata lumea, poate ceva amuzant. Acum astept orbeste sa aud Bi-2 la Nashe Radio, ca tot nu pricep fusul orar. Ca sa nu-mi pierd mintile, de 1 decembrie am ascultat si putina rusa, iertare. Saptamana asta am gasit pe pamant romanesc pe cineva care a auzit, cunoaste si chiar intelege Bi-2. Tot saptamana asta am facut glume bune si m-am inteles frumos cu colegele de toate felurile. Tot saptamana asta am invatat tare-tare mult si-am sa continui sa fac asta, un pic si pentru micuta mea lupta patriotica. Hai ca se poate sa salvam si Rosia Montana, si Delta Dunarii, si Muntii Apuseni. Hai sa facem revolutia aia cum trebuie. Sa nu mai iubim Romania doar pentru ca e “acasa”.

Mult timp a trecut si-o sa mai tot treaca, intrucat folosesc laptop-ul pentru lucruri simple si putine la numar, respectiv scoala, muzica, jocuri si seriale, dar nu-l mai folosesc pentru internet decat foarte rar, iar atunci cand ma apuc sa-l folosesc pentru asta dureaza dezamagitor de putin. As putea cotrobai prin sertare si-as putea scoate multe foi, dar, vedeti voi, as vrea ingrozitor de  mult sa vi le spun, nu sa vi le scriu.

De exemplu, sufar de afectiune incurabila pentru un profesor, ceea ce nu credeam ca se va mai intampla. Am avut o perioada ingrozitoare de teama de iarna, care a durat doua zile. Am vazut Queer as Folk, poate vedeti si voi, sa fie neaparat american. N-am mai vazut nici un film de razboi, deci nu m-am simtit chiar atat de rau. Sunt abonata la “Masini de legenda”, am deja 5, preferata este actualmente Volga M21. Trudesc cu pixuri si cu carti, sper sa se si vada saptamana viitoare. Citesc din ce in ce mai rar. Ma bucur de din ce in ce mai multe lucruri mici, cum ar fi scaldatul pescarusilor in Dambovita noaptea tarziu, in jurul unei flacari de felinar, Parcul Izvor luni dis-de-dimineata, cohortele de pisici, motani si pisicute din Muzeul Satului, falsele lumini de Craciun de pe Pasajul Basarab si multe, multe altele. Trec foarte des pe langa Facultatea de Drept si-asta imi face dor de Ilinca cam in fiecare zi. Incerc tigari dubioase, cum ar fi Monte Carlo. Visez vieti din ce in ce mai ciudate, cum ar fi sa fiu medic de tara, la mine la tara, in casele popii din Zoita, cum ar fi sa cresc tutun in gradina, sa-l usuc la streasina si sa-mi fac tigari din el, cum ar fi sa locuiesc in Sankt Petersburg sau in Cotroceni, cum ar fi sa scriu, sa cunosc oameni din Noua Dreapta, sa locuiesc undeva in America, nu in Brighton Beach, sau in Canada, in Toronto, Ontario. Mi-e dor si nu prea, mi-e dor rar, dar bine, mai ales cand e frig, sunt paltoane si ninge prin filme. Tot n-am bani; am, in schimb, sperante de viitor. Am micul meu Grey’s Anatomy in fiecare dimineata de marti si joi, in spitalul cu pasarela de la Universitate. Port stetoscop bleumarin, da’ sa dea dracu’ daca aud vreodata ceva cu el. Sufar din ce in ce mai tare dupa Jeep-uri, mai ales daca sunt negre si dupa caini, mai ales daca sunt negri. Nu fac nici un fel de act de caritate, pentru ca astept cu tristete, dar si cu stoicism, ziua in care se va intampla revolutia, chiar si cu furci, chiar si cu topoare; dupa asta, nu va mai fi nevoie de mici acte de caritate, care “fac lumea putin mai buna”, pentru ca atunci vom incepe reconstructia si lumea va fi fix acolo unde trebuie sa fie.

Altfel, ma foarte plictisesc, in principal eu cu mine, in principal pentru ca ne cunoastem oh! atat de bine.

De ce ne place Andrei Makine.

Pentru ca noi, respectiv el, eu si probabil toti ceilalti oameni indragostiti de scrierile lui, ne indragostim cate putin de fiecare bucata de frumos. Scrie despre lucruri mari, desigur, dar nu direct, ci ocolind prin detalii, fotografii si fire de nisip. Mi-l imaginez, cu palarie si palton, pe strazile ascunse si murdare ale Parisului, indragostindu-se cate putin de fiecare om frumos, de fiecare palton frumos, de fiecare ramura frumoasa, de fiecare mormant frumos, sau floare frumoasa, sau cafenea frumoasa. Mi-l imaginez intorcand capul dupa lucruri frumoase, in mijlocul unui oras apasator de intins, in care oamenii intorc capul doar la traversarea strazii. Intai stanga, apoi dreapta, cate 5 secunde pentru fiecare, nu mai mult. De fapt, cred ca nu scrie despre lucruri mari, pentru cei care nu stiu; e departe de a fi istoric, pana la urma. Se intampla sa scrie despre comunism, pentru ca a trait in el. Se intampla sa scrie si despre Franta, pentru ca traieste in ea. Se intampla sa scrie despre Angola, pentru ca s-a intamplat sa intoarca capul dupa ea. Ne mai place pentru ca e el, inca de la inceput, inca de foarte tanar; pentru ca il recunoastem usor, in orice rand, in orice motto, in orice titlu. Si ne mai place si pentru ca totusi se schimba; sau doar pentru ca experientele lui par nesecate.

Esential, pe de o parte, sunt bucatile de tablou. Frumusetea se strecoara printre cotloane, izbe si zapada, e doar un blitz pentru mintea lui, dar pentru noi e eterna. Si pentru noi, cei care am vrea sa scrie tot timpul, 24 de ore din 24, dar fara sa se usuce vreodata, frumusetea e tot o scanteie, un om frumos trecand pe langa noi, o casa veche din drumul catre scoala, un cer frumos intr-o anumita zi, un caine frumos, o motocicleta frumoasa care parca miroase a stapanul ei, o cruce veche dintr-un cimitir strain, o poza scapata intr-o balta de noroi, o strada pietruita, un tigan, vioara lui, tigara lui, o silueta ascunsa de o perdea rosiatica. Niste orice-uri si niste nimic-uri, in acelasi timp, fumuri de tigara, nori de parfum, fluturari de matase.

Unora dintre noi, cu o anumita structura psihica data de anumite circumstante istorice si geopolitice, fie “europeni centrali si de est”, fie “emigranti”, fie “foste Uniuni Sovietice”, ne mai place la el, esential pe de alta parte, dorul de rau. Franta este, de cele mai multe ori, adapost, confort, aroma de libertate, inspir-expir, recunostinta. Dar dorul… o, dorul. Dorul vine de peste Urali, de peste Carpati, de peste Padurea Neagra sau de dincolo de Baikal. E firul rosu care coase toate cuvintele, toate povestile, toate margelele de chihlimbar. Dor paradoxal, mutant, alienat, bolnavicios, nerealist, inexplicabil si de neinteles, anormal, chinuitor, dorul de rau. Dorul de sarma ghimpata, de cozi pentru paine, de teama de negru, de limbaj constrans, de lanturi de plumb, de gri-asfalt, de tractoare, roti, combine, galben bolnavicios de grau, albastru vanat de cer, rosu sangeriu de taietura. Dor de alb de zapada, de eternitatea unei ierne lungi si geroase, de duritate de brad, de ochi de lup si blana de vulpe. Dor de tot ce a fost (si este) mai monstruos in omenire, dar dor. Pentru ca ne-am nascut din el si am trait in el, si ne este absolut imposibil sa-l smulgem, chiar daca traim acum in case frumoase si calde, chiar daca suntem aplaudati si cititi, chiar daca ne invartim in jurul lumii si schimbam vieti.

Aici, la noi, frumusetea a venit din ce in ce mai rar in ultimii o suta si ceva de ani; tocmai de-asta aici, la noi, ea este adorata si pastrata atunci cand isi face aparitia. Noi inca mai iubim caii ce inca mai pasc priponiti pe campie, inca mai crestem porumb cu mainile noastre, inca mai pescuim la copca pe rauri inghetate, inca ne mai inchinam brazilor. Inca mai credem si asteptam eroi, inca mai cantam la vioara si la balalaika, inca mai ocolim zidurile intunecate ale marketing-ului, management-ului afacerilor, relatiilor internationale si stiintelor politice. Se cheama ca suntem mai prosti, mai putin educati, mai inapoiati. Noua ne plac mai mult “spirit”, “traditie” si “constiinta”.

Despre unghii prea lungi.

Erau americani, ea alba,  a la Seattle, el bronzat, a la California; mi se pare ca se iubeau sau asa ceva, nu le-am vazut filmul de la inceput. Putea fi frumos, simplu, american, daca ea n-ar fi avut unghii ingrozitor de lungi. De fapt, nu “ingrozitor”, normal de lungi, asa cum sunt pe toate degetele azi. Normale, dar prea lungi ca sa poate mangaia. Ca si cum te-ai urca pe o scara, pana in varf, si-ai incerca, de-acolo de sus, sa smulgi un fir de iarba. Ma zgaria pe mine, imi tiuiau mie urechile, ma dureau pe mine unghiile, ca atunci cand zgarii tabla de scris cu un rest de creta. Parca i s-ar fi agatat in orice clipa de pielea lui si orice incercare de mangaiere ar fi devenit carne rupta, artere gaurite, sange uscat.

Poate nu fac decat sa-mi laud unghiile boante si sa-mi doresc ca, in fix acest moment, oriunde ai fi, niste unghii prea lungi sa te zgarie si niste buze prea vopsite sa te murdareasca, pentru ca data viitoare sa te indragostesti, macar putin, de rotunjime si de curatenie.