la multi ani. ma face sa zambesc cald fiecare post din care imi dau seama ca ti-e bine, ca portugheza nu s-a dovedit deloc a fi o alegere proasta, ca bucurestiul nu a fost nici pentru tine marea dezamagire care sa ne faca oameni mari si seriosi.

adevarul e ca n-am cuvinte. d-asta nici n-am sunat, d-asta nici n-am sa sun, nici nu vreau sa te semese. pentru ca n-am cuvinte. invidiez putin drumul tau drept, desi nu ma apasa in nici un fel faptul ca eu n-am putut sa-l tin pe al meu prea mult timp. dumneata imi pari cel mai lin bloc de piatra din cate blocuri am zarit pana acum cu ochii sufletului. miezul dumitale este de neclintit si stiu ca nici o arma omeneasca n-o sa-l ciobeasca vreodata. dumneata esti frumoasa si imperfectiunea noastra se bucura ca a avut norocul sa te cunoasca.

la multi ani. pentru dumneata: Zdob si Zdub – Doina Haiducului

beau un redd’s (pentru ca e singurul tip de bere pe care-l avem in balcon) si ascult La valse d’Amelie. sunt fericita. calmly happy, daca mai tine cineva minte senzatia.

se pare ca nu stiu sa-mi manevrez fericirea. se pare ca sunt apatica; mie mi se pare ca m-am prostit. desi, pe de alta parte, ma duc la teatru destul de des si-mi cumpar carti de la oferta (recent am chiar si nimerit una frumoasa, “Sarinagara” ii zice). invat anatomie pe cadavru (ieri a fost prima intalnire cu tanti Floarea, acest nume nefiindu-i deloc porecla), biochimie desteapta si genetica. psihologie amuzanta si nenea Filipoiu cu a lui embriologie de marti pe-nserat. de data asta, ne-am reapucat de anime-uri, nu doar eu, si avem lista lunga si promitatoare. ne culcam tarziu si ne trezim cu noaptea in cap pentru marketing, miroase a iarna si Spitalul Universitar arata infiorator de bine la 10 seara, pe ceata, bem ceai bun de fructe de padure cu miere si mancam mancare la comun, pana se strica (atunci facem cu randul la aruncat si curatat caserole). la noi e dezordine tot timpul si portarul nu raspunde la salut, iar metroul e scump si conducerea facultatii nu ne da legitimatii de transport. mergem la gara sa luam pachete d-acasa, dar momentan mi-e pofta de gutuie. dau lucrari si colocvii si n-am mai fost trista de-a binelea de luni de zile. ma topeste dorul de house, dar mi-l potolesc cu discutii despre el pe deasupra cadavrului, in timp ce ne chioram la arterele toracice laterale sau la nervisori. ascult travka sau pendulum, depinde de stare de spirit si mi se spune, in cele din urma, ca muzica se asculta, nu se studiaza. m-am obisnuit cu concerte Iris de prim rang si planuim fuga de 1 decembrie la Budapesta sau Venetia. as dansa, daca as sti, dar imi trag vreo cateva gauri in ureche in plus (cand oi avea bani de pierce-uri frumoase) si inca nu m-am apucat de fumat. port palton in patratele, pantofi si esarfa sau geaca de piele si manusi fara degete. port rochie de bal al majoratului si cizme pana la genunchi si dau fuga in La Scanteie cu orice ocazie ca sa mananc parizer pe ziar si sa ma uit in Istoria ilustrata a secolului XX pe gratis. voi poseda in curand card si stiu sa alternez sanatos perioade de self restrain cu perioade de shopping maniacal. m-am eliberat

si asa cum ma vad eu acum, cum vorbesc si cum interactionez, cum inca mai judec in tacere si cum beau vin fiert peste tot unde ma duc, mi-e teama ca n-o sa ma mai placeti cum faceati inainte. si vreau neaparat sa va scutesc de dezamagiri “i thought she was special, but it turns out she wasn’t”. si dincolo de asta, momentan tot nu posed laptop al meu (si asta va mai dura ceva pana se rezolva), deci o sa dati cam greu de mine pe cale virtuala. oricum, you are warned, acoperirea unor eventuale tristeturi provocate nu intra in bugetul pentru cheltuieli neprevazute. dar stiti ce mi-ar placea? mi-ar placea sa ne vedem in buzau, nu aici. mie mi se pare ca ne-ar fi mult mai usor. felinarele sunt mici si calde, iar mesele sunt destul de mari pentru noi toti. ne vom intalni acolo si vom bea vin fiert de pe podgoriile noastre, si-atunci vom fi toti eliberati si deschisi la minte. si iarna are sa fie frumoasa.

hope for the hopeless

fac ceva foarte urat, anume postez de la un laptop care nu-i al meu, si o fac farasa cer  voie, intrucat Cata e plecata la Ploiesti. cine e Cata? D-asta va scriu.

camera asta zace intr-o dezordine de nedescris si eu chiar as vrea s-o dreg cat de cat, daca n-as avea luni un minunat colocviu din oase. altfel, pe patul meu zac un femur, un radius si o clavicula intr-o nepasare demna de un tesut osos compact. Med School is cool, cum zice tot timpul noul meu coleg Vladimir, de care nu-mi mai place de cand mi-am dat seama ca e prea teatral. initial, vorbitul lui excesiv in limba engleza si intrebarile pe care le punea profilor, precum si un strop din filosofia lui de viata imi amintea de Orbu, dar acum nu-mi mai place, uneori nu e nici macar amuzant. dar Med School is cool, desi nedreapta in multe parti. zicem ca nici oamenii nu-s geniali, ba chiar deloc, dar sunt suportabili la cate ore petrec cu ei. am incercat sa gasesc pe cineva utilizabil in grupa, am esuat lamentabil, momentan sunt impacata cu mine insami si multumita cu oamenii de anul 2 d-acasa. si-mi place profu de anato si profu de psiho.

evit sa fac iesiri neprogramate in oras, intrucat momentan am un statut de locuitor clandestin. cu putin ajutor de la Doamne-Doamne, luni, cel tarziu marti, am sa am acte pe patul de la fereastra, pe dulapul de deasupra, pe cele trei rafturi din biblioteca, pe cele trei sertare si usa de la sifonier. cheie am deja, oamenii ma vrea, trebuie sa dau o micuta spaga.

dupa ce ma voi aseza la casa mea, voi continua a-mi pierde vremea fara limita prin locuri. de exemplu, Iris la Polivalenta, targuri de artizanat, ceai la Carturesti si la Cotroceni, Control sau La Scanteia. voi chiar si descoperi alte locuri.

Sunt bine, odata scapata de grijile astea tampitele voi fi exagerat de bine. planul de viata noua mi-a iesit mai bine decat se astepta oricine si nici macar nu ma mir. peisajul de balcon e racoros, linistea nu e apasatoare, dorul de tine a imbracat o alta haina, n-am conflicte, n-am tensiuni profesionale (inca), nu-s singura. sunt fericita, domle.

acum merg sa-mi acopar capul cu niste carti vechi si ingalbenite care inseamna acum “acasa”. Sper ca toata lumea joaca pe acelasi front linistit ca mine.

de ce-o sa-mi fie dor de-acum incolo, e de rigurosul meu program de televiziune. are sa-mi fie dor de Mircea Badea de la 10, de maratonul AXN din fiecare zi, care incepea cu Third Watch la 11, facea o pauza la 12 pentru Betty cea urata combinata cu All Saints in pauzele publicitare (motiv pentru care inca nu stiu exact cum ii cheama si care-i treaba intre ei), continua cu House-ul vazut in reluare din seara precedenta si cu Stargate-ul tot in reluare, dupa care facea marea pauza dintre 4 si 7, singurele trei ore in care existau sanse sa misc un obiect de la locul lui, ore urmate de episoade noi de Stargate si de House, continuate ieri cu Sanctuary (care ne placu tare mult, din cauza de idee si de Amanda Tapping) si cu Blood Ties (care ne place, evident, din cauza de Kyle cumva, care-i bun de vampir. ala da vampir domle, nu ca Robert Pattison. sau Pattinson. sigur tt.). are sa-mi fie dor tare de zacut in pat si de vorbit cu SG-1. are sa-mi fie dor de House si de pauzele publicitare in care jucam tetris pe telefon. are sa-mi fie dor sa salvez planeta facand nimic.

Skittles imi amintesc de House, de cand le manca Ileana si “zici ca esti House cu Vicodin-ul lui” si-mi amintesc de examenul de admitere, cand le rontaiam cu nesimtire in timp ce ma uitam la concurenta ca la televizor. aveam cutie rosie si le-am mancat pe ultimele afara, in parc, dupa ce am iesit din sala si cand mi se parea ca oamenii din parc se uita ciudat la mine. as vrea sa am Skittles si in prima zi de scoala, si in alte zile de scoala. imi dau ocupatie, is strigator la cer de bune si imi amintesc de House si de Bucurestiul in care eram vizitator.

as fi vrut sa va adunati cumva, intr-un loc in care n-am fost niciodata constransa de imprejurari, si sa dau de voi, ca din intamplare. sa va fi gandit toti sa va luati ramas bun de la oras in aceeasi zi, la aceeasi ora, si sa faceti in asa fel incat Canada sa fie aproape. mi-ar fi placut absurd un zambet de la fiecare. just for the record.

cu putina rabdare, urmatoarea scriere va fi peste mult timp, de la un laptop, dintr-o alta parte a hartii.

House strica, House drege. i’m back in bussiness. ha, beware

nu, serios. doua ore de sezon 6 (care nu e trist, copila draga, pe mine m-a facut sa rad isteric si cu lacrimi) m-a adus inapoi pe drum. si-am vazut ca azi e soare. si e frumos tare afara. m-as plimba. si-as sari. si m-as invarti cu bratele departate de corp, pentru ca abia astept. valizele zambesc cu toti dintii de la fermoar si am un sertar plin de maruntisuri pentru care nu mai am loc. si pot sa le imbin pe amandoua, no need to fight anymore.

restart. imi cer scuze ca v-am produs ingrijorari. uite ceva frumos.

“we’re going through changes”, cum zicea versul ala pe care il lalaiam acu ceva timp cand n-aveam ce canta. vreo doua personalitati se dueleaza in mine zilele astea, pentru ca cea veche nu vrea inca sa capituleze. din cauza lui House am inceput sa-mi urmez toanele fara bun-simt, sa-mi inchid telefoanele cand nu vreau sa ajut pe nimeni sau sa resping apeluri cand nu vreau sa ies din casa. de asemenea, aman discutii serioase care-mi cer orice fel de analiza sentimentala, pentru ca m-am plictisit de acest fel de analize. nu vreau probleme, desi am. am probleme in exterior, cu teama de sesiuni si de Bucuresti si de “unde e acasa?”, si am probleme in interior, cu “am sa pot?” si cu “ce aleg?”. ar fi frumos daca mi-as da drumul definitiv, daca as deveni fiinta umana sigura, acra, ironica (sarcasmul este noua mea tinta) si lipsita de amabilitati. desi intr-un timp exterior mie ar parea ca n-am fost amabila destul de mult ca sa ma plictisesc, in timpul meu interior amabilitatea a capatat deja aerul nefast de ipocrizie, si “nu”-ul asta spus ipocriziei care a aproape-murit in mine de cand toti i-au spus “da” in jurul meu, il simt acum proaspat si inghetat, poate doar pentru ca o noua viata inseamna o noua sansa. si stii de fapt (si acest “tu” chiar nu stiu cine e, probabil sunt eu de data asta) ca mereu ai vrut sa iei calea asta, nu doar sa-i privesti admirativ de la departare si sa-ti spui impaciuitor ca tu nu poti sa fii asa; ai vrut sa fii asa, horoscopul ala idiot care-ti spunea ca traiesti o viata gresita poate nu era atat de idiot pana la urma si in fond ce e rau in faptul ca nu vrei sa mai doara indiferenta, ca vrei sa-ti faci o baza solida pentru rautatea si ironia care zaceau de mult in tine, ca vrei sa faci ceva pentru tine, pentru ca iubirea de semeni nu ti-a adus nimic bun si n-a insemnat nimic pentru nimeni altcineva decat tine?

vorba lunga se rezuma asa: eu ma duc la medicina ca sa fac o treaba criminal de buna. in principal, pentru orgoliul meu indelung nemangaiat si pentru a bucura si alina oameni care nu ma pot rani. zicem ca-mi canalizez iubirea de oameni catre altceva.

si d-asta imi trebuie timp, pentru rezolvarea bataliei. batalia dintre eu care as zice “Doamne iarta-ma, mai bine cersesc la metrou decat sa fiu un om ca House” si eu care as zice “vreau sa fiu ca el. imi asum riscul.”. nu vreau oameni care sa-mi ridice probleme, vreau oameni care sa ma faca sa uit de batalie pana termin cu mutatul in alta viata. acolo am sa hotarasc castigatorul, in functie de factori pe care nu-i cunosc inca. doresc sa-mi fie mintea odihnita, sa ascult Passing Afternoon pana la tocire, sa respir adanc si cat de rar vreau eu. ma voi duce acum sa vad Stargate si House, ca sa nu ma intrebe nimeni nimic, nici macar constiinta mea.

rabdare, va rog. ma voi recompune.

House M.D. a fost un fel de bucla temporala pentru mintea mea. aproape ca nu-mi amintesc ce faceam inainte sa-i cad in plasa; recunosc niste cotoare de carti pe care mai vroiam, inca, sa le citesc pe canapeaua asta, imi mai sunt soptite niste acorduri de piese pe care le ascultam inainte, imi amintesc ca eram incantata de Alexandrina Hristov si ca incepusem sa ma minunez de lipsa de heavy metal din viata mea de posesor de tricou cu Guns’N'Roses, incepusem sa vad Nana si citeam ceva despre glicozaminoglicani. si dintr-odata, le-am uitat. si incep sa le redescopar azi, cu pasi mici si grei pe podeaua dureroasa a unui spatiu virtual de care n-am mai avut nevoie cateva saptamani si pe care mi se pare ca-l stiu mult prea bine ca sa-mi pastreze cine stie ce surprize.

episoadele lor de 43 de minute mi s-au infiltrat in creier. am stat zile intregi pe covor, amestecata cu albastrul unei paturi pufoase sau in lipsa lui atunci cand era prea cald, cu uriase provizii de mere, struguri, cola, skittles, prajituri, biscuiti sau seminte, mi-am platit intr-o noapte tributul de lacrimi pe care mi-l ofer cam odata pe an, am schimbat asezarea calculatorului in asa fel incat sa nu-mi amorteasca gatul pe parcursul celor 5-6 episoade pe care le vedeam dintr-o inghititura, am observat bastonul lu’ tataia pentru prima data in cei 19 ani de viata ai mei si am inceput sa visez altfel. am inceput sa vreau sa fiu altfel, ceva mai dura, ceva mai sigura, ceva mai rea. aseara, dupa ultimul episod, m-am ridicat si a trebuit sa schiopatez pana in pat pentru ca imi amortise piciorul. m-am oprit pe la mijlocul drumului spre pat si mi-am desenat un zambet imens pe fata. si a fost aproape dureros sa readuc monitorul la fosta lui pozitie. si nici macar nu m-am scufundat in el ca raspuns la agresivitatea realitatii, asa cum am facut cu anime-urile mele de ceva timp uitate; pentru ca spitalul ala e o parte din agresivitatea realitatii. nu m-a salvat de la nimic, nu mi-a fost glob de cristal; a fost chiar un glont care mi-a spart o bucata din glob.

si mie deja mi-e dor de sunetul aparatelor.

(am nevoie sa scriu despre House, ma iertati.)

si-acum, vedeti voi, trebuie sa ne luam niste ramasuri bune de la lucrurile mari din viata noastra.

am terminat House, lucru mare in viata noastra. House este un fel de carte foarte foarte buna (carte pentru ca cu ele avem ceva mai multa experienta), pe care o simti scrisa in tine, despre care stii ca o sa apara in conversatii, in seriale pe care ai sa le vezi, in evenimente pe care o sa le traiesti si nu stii sa spui acu ce-ai invatat din ea, da’ stii ca e importanta si ca o sa razbata prin tine si nici macar n-o sa stii tot timpul cand se intampla asta, pentru ca se amesteca cu ce erai inainte si n-o sa mai poti face diferenta in curand, chiar daca acum ti se pare ca poti. si inainte sa-ti dai seama apari ca o varianta updated si habar n-ai cine ti-a facut asta.

si, tot cu aceeasi coloana sonora de vin si fier, ne luam ramas-bun de la slujba de locuitor cu norma intreaga al acestui oras. mergem pe alte plaiuri sa implinim dorinte sau destine si ne mai intoarcem de Paste, de Craciun si in sfarsituri de saptamana razlete, cand ne va surprinde dorul de variantele vechi. plecam de-aici cu caramizile asezate intr-o noua forma, cu camere incuiate si ferestre deschise spre lumina sanatoasa. multumim pentru gazduire.

ain’t no reason.

ar trebui sa spun doua vorbe despre moarte, pentru ca nimic n-o sa ma fereasca vreodata de ea. uneori uit de psihiatrie si ma gandesc ca ma duc sa vad moarte si sa invat sa spun despre ea. ma mai gandesc ca trebuia sa  le spun asta copiilor de-a 9-a; eu sigur n-am stiut-o atunci. nu conteaza, nu intelegi cum functionez, si nici eu nu inteleg. stiu ca n-am mai plans de mult si ca as fuma o tigara.

sezonul 5 din House. e abia 21:37 si mai am timp sa invat. poate vei muri in mainile mele si intr-o zi am sa plang pentru tine, desi nu insemni nimic azi. sau poate vei fi salvat de mainile mele. oboseala.

Iron & Wine – Passing Afternoon

the MRI was clear.

stiu ca sunt multe posturi printre cele 500 sau 600, nu le mai numar de mult, care vorbesc despre schimbare si care ma fac sa par un om cu 1000 de fete in dulap pe care mi le schimb zilnic, din ratiuni de igiena psihica.

The Beta Band – Needles In My Eyes, in loc de Metallica (pe care n-am mai pus cursorul de serios-ca-nu-mai-tin-minte cand) sau de System Of A Down (pe care am pus cursorul azi, pentru un Chop Suey, care n-a rezistat insa pana la sfarsit). mi-am dat seama ca blues-ul si jazz-ul suna bine pentru starea mea. nu mai citesc carti de razboi, documentarul de azi despre Antonescu, sau Odessa, sau Al Doilea Razboi Mondial n-a rezistat mai mult de 10 minute pentru ca nu-mi zicea nimic nou. desi Andrei Makine ramane scriitorul meu preferat, il iubesc extrem de platonic, nu i-am mai scos cartile din biblioteca, desi ii sunt datoare cu trei. n-am mai iesit prin oras de ceva timp, si nici nu simt nevoia, asa cum nu simt nevoia sa aflu ce mai fac oamenii. daca n-am aflat c-au murit, inseamna ca traiesc, si nici macar asta nu vreau neaparat sa stiu. nu-mi e frica sa-mi link-uiesc blogul cu nesimtire, nu-mi mai vine sa-mi scriu “revolta” in frunte, asa cum nu-mi mai vine nici sa mai impart lumea intre “noi” si “ei”. mai stiu inca ce fel de oameni imi plac si doar cu ei as vorbi daca as avea ocazia. am chef sa fac curatenie, dar asta in mod sigur doar pentru ca nu mai am House de vazut. ma pregatesc cu o seriozitate infricosatoare de medicina, imi pun tot felul de dileme etice si ma-ntreb daca e bine sa dai o doza letala de morfina unui savant batran care vrea sa moara linistit, desi nu esti sigur ca o sa moara. si chiar daca nu am dileme, imi bat capul cu complexitatea unui personaj de serial. as vrea sa cunosc scenaristul si sa-i spun domnului Laurie ca e al mai tare actor in capul meu, mai tare decat orice actor despre care am zis eu vreodata ca e tare. si ca are ochi tare frumosi, dar asta e o scapare a naturii. nu-mi e dor de nimic in afara de mare, vreau acelasi motor, mai trec inca pe langa lucruri pe care le privesc intens doar ca sa-mi soptesc ca intr-o zi o sa am si eu asa ceva, m-am hotarat sa incerc sa reduc numarul de inmormantari de pe pamant romanesc sau strain si m-am mai hotarat ca abia astept sa-ntorc spatele cladirilor alora de pe bulevardul Garii. am hotarat si ca mi-e teama, dar nu-mi mai bat capul cu ea. desi s-a facut frig, stau pe covor si mananc covrigi. si-mi dau seama ca o iubesc pe bunica si ma gandesc ca vreau sa te vad mai des. duc o viata de pensionara de doua-trei saptamani, dar ma simt bine cu ea. dar te-as vedea mai des. mi-am schimbat samponul si pot sa stau o zi intreaga fara sa misc un obiect de la locul lui. pot sa ma prefac ca sunt fantoma, ca nu ma lovesc de materie si ca am tot timpul din lume. si tot te-as vedea mai des.

cel mai cuprinzator lucru pe care l-am gandit pana acum despre House este ca in vitrina cu modele de viata oferite de televiziune, el este un raft gol, care te obliga sa te intorci la constrangerea de a alege exact cand credeai ca te-ai salvat alegandu-l pe el. moartea inseamna ceva diferit in fiecare episod, uneori chiar nimic, asa ca habar n-o sa ai la sfarsit cum vrei sa mori; iubirea e si nu e, ar fi de mai multe feluri, dar uneori absurda, uneori derutanta, uneori obstacol sau doar bataie de cap, asa ca n-o sa stii daca vrei sa iubesti sau nu, cu atat mai putin cum; prietenia e bine reprezentata, trebuie sa recunosc. sunt rafturi cu fotbalisti care reusesc sa invinga in ultimul minut doar prin puterea credintei si indragostiti care fug impreuna la 16 ani ca sa se intoarca la 40 fericiti si cu 4 copii, sunt filme care-ti spune “alege sa faci ceea ce-ti spune inima” si filme care-ti spun “esti doar om, poti gresi oricand”, dar spitalul asta nu-ti spune nimic, niciodata. iesi din el cu mai multe dileme, atata tot. iti ocupa, daca vrea, toata mintea si-ti intoarce ochii inspre realitate, desi e fictiune. pana la urma, un om ca el n-are cum sa existe. sau da? raftul e gol, raspunsul poate fi oricare.